Scopul proiectului Planificarea managementului conservării biodiversității în siturile Natura 2000 ROSPA0012 Brațul Borcea, împreună cu ROSCI0319 Mlaștina de la Fetești, IV.34. Pădurea Canton Hățis și ROSCI0278 Bordușani – Borcea (fără partea care se suprapune cu ROSPA0017 Canaralele de la Hârșova), cod SMIS 2014+116918 este de asigurare a unei stări favorabile de conservare a speciilor și habitatelor de interes comunitar din ariile naturale protejate ROSPA0012 Brațul Borcea, ROSCI0319 Mlaștina de la Fetești și ROSCI0278 Bordușani Borcea, împreună cu rezervația naturală IV.34. Pădurea Canton Hățiș.

Conform Formularelor Standard Natura 2000, aceste suprafețe și-au căpătat statutul de arii naturale protejate componente ale Rețelei Ecologice Europene Natura 2000 datorită prezenței următoarelor habitate și specii de interes comunitar:

Habitate

Sit Natura 2000 Cod habitat Denumire habitat Stare de conservare
ROSCI0278 Bordușani-Borcea 3160 Lacuri şi iazuri distrofice naturale C
3270 Râuri cu maluri nămoloase, cu vegetaţie din Chenopodion rubri p.p. şi Bidention p.p. C
62C0 *Stepe ponto-sarmatice C
92A0 Păduri-galerii (zăvoaie) de Salix alba şi Populus alba B
ROSCI0319 Mlaștina de la Fetești 92A0 Păduri-galerii (zăvoaie) de Salix alba şi Populus alba C

Specii

Sit Natura 2000 Cod specie Denumire științifică Denumire populară Stare de conservare
ROSCI0278 Bordușani-Borcea 1188 Bombina bombina Izvoraș cu burta roșie B
1220 Emys orbicularis Țestoasa de apă B
ROSCI0319 Mlaștina de la Fetești 1355 Lutra lutra Vidra B
1188 Bombina bombina Izvoraș cu burta roșie B
1220 Emys orbicularis Țestoasa de apă B
1993 Triturus dobrogicus Triton dobrogean B
ROSPA0012 Brațul Borcea A402 Accipiter brevipes Uliu cu picioare scurte B
A298 Acrocephalus arundinaceus Lăcar mare
A293 Acrocephalus melanopogon Privighetoare de baltă
A295 Acrocephalus schoenobaenus Lăcar mic
A297 Acrocephalus scirpaceus Lăcar de stuf
A247 Alauda arvensis Ciocârlie de câmp
A229 Alcedo atthis Pescăraș albastru C
A053 Anas platyrhynchos Rața mare
A055 Anas querquedula Rața cârâitoare
A041 Anser albifrons Gârlița mare B
A028 Ardea cinerea Stârc cenușiu
A024 Ardeola ralloides Stârc galben B
A221 Asio otus Ciuf de pădure
A059 Aythya ferina Rața cu cap castaniu
A060 Aythya nyroca Rața roșie B
A396 Branta ruficollis Gâsca cu gât roșu B
A364 Carduelis carduelis Sticlete
A363 Carduelis chloris Florinte
A196 Chlidonias hybridus Chirighiță cu obraz alb B
A198 Chlidonias leucopterus Chirighiță cu aripi albe
A197 Chlidonias niger Chirighiță neagră B
A031 Ciconia ciconia Barza albă B
A030 Ciconia nigra Barza neagră B
A081 Circus aeruginosus Erete de stuf B
A373 Coccothraustes coccothraustes Botgros
A207 Columba oenas Porumbel de scorbură
A208 Columba palumbus Porumbel gulerat
A231 Coracias garrulus Dumbrăveancă A
A212 Cuculus canorus Cuc
A236 Dryocopus martius Ciocănitoare neagră
A026 Egretta garzetta Egreta mică B
A099 Falco subbuteo Șoimul rândunelelor
A096 Falco tinnunculus Vânturel roșu
A097 Falco vespertinus Vânturel de seară B
A359 Fringilla coelebs Cinteză B
A075 Haliaeetus albicilla Codalb A
A131 Himantopus himantopus Piciorong B
A299 Hippolais icterina Frunzarița galbenă
A251 Hirundo rustica Rândunica
A022 Ixobrychus minutus Stârc pitic B
A338 Lanius collurio Sfrâncioc roșiatic
A339 Lanius minor Sfrâncioc cu frunte neagră
A459 Larus cachinnans Pescăruș pontic
A177 Larus minutus Pescăruș mic B
A179 Larus ridibundus Pescăruș răzător
A292 Locustella luscinioides Grelușel de stuf
A271 Luscinia megarhynchos Privighetoare roșcată
A230 Merops apiaster Prigorie
A383 Miliaria calandra Presură sură
A073 Milvus migrans Gaia brună B
A262 Motacilla alba Codobatură albă
A260 Motacilla flava Codobatură galbenă
A319 Muscicapa striata Muscar sur
A023 Nycticorax nycticorax Stârc de noapte B
A337 Oriolus oriolus Grangur
A214 Otus scops Ciuș
A019 Pelecanus onocrotalus Pelicanul comun B
A017 Phalacrocorax carbo Cormoranul mare B
A393 Phalacrocorax pygmeus Cormoran mic B
A273 Phoenicurus ochruros Codroș de munte B
A234 Picus canus Ghionoaie sură
A034 Platalea leucorodia Lopătar B
A032 Plegadis falcinellus Țigănuș B
A005 Podiceps cristatus Corcodel mare
A120 Porzana parva Cresteț cenușiu
A132 Recurvirostra avosetta Ciocîntors
A336 Remiz pendulinus Boicuș
A249 Riparia riparia Lăstun de mal A
A275 Saxicola rubetra Mărăcinar mare B
A195 Sterna albifrons Chiră mică B
A193 Sterna hirundo Chiră de baltă B
A351 Sturnus vulgaris Graur
A311 Sylvia atricapilla Silvie cu cap negru
A310 Sylvia borin Silvie de zăvoi
A309 Sylvia communis Silvie de câmp
A307 Sylvia nisoria Silvie porumbacă
A166 Tringa glareola Fluierar de mlaștină B
A285 Turdus philomelos Sturz cântător
A232 Upupa epops Pupăza

Stare de conservare: A – foarte bună; B – bună; C – medie sau redusă

Descriere habitate 

3160 Lacuri şi iazuri distrofice naturale

Habitatul poartă acest nume datorită apei brune, culoare dată de prezența turbei și a acizilor humici. În general, acest tip de habitat este prezent pe soluri turboase în mlaștini sau pe lande cu evoluție naturală spre turbării. pH-ul caracteristic este de 3-6, iar comunitățile de plante specifice aparțin ordinului Utricularietalia.

Specii de plante edificatoare pentru acest tip de habitat: Utricularia spp, Rhynchospora alba, Sparganium minimum, Nuphar lutea, Carex lasiocarpa, C. rostrata, Nymphaea candida, Drepanocladus spp., specii de Sphagnum.

Specii de animale caracteristice: odonate zigoptere și anizoptere.

Habitate corespunzătoare clasificării din România (conform Doniță et al, 2006): R2207 Comunități danubiene cu Nymphaea alba, Trapa natans, Nuphar luteum și Potamogetom natans.

Asociații vegetale: Myriophyllo verticillati-Nupharetum luteae Koch 1926; Nymphaeetum albae Vollmar 1947; Nymphoidetum peltatae (Allorge 1922) Bellot 1951; Trapetum natantis Kárpati 1963; Potametum natantis Soó 1927; Nymphaeetum albo-candidae (Hejny 1950) Passarge 1957 subas. nymphaeetosum candidae Ştefan et al. 1997; Sparganietum minimi Schaaf 1925; Trapo Nymphoidetum Oberd. 1957. 

3270 Râuri cu maluri nămoloase, cu vegetaţie din Chenopodion rubri p.p. şi Bidention p.p.

Acest habitat este prezent pe malurile nămoloase ale râurilor din zona de câmpie până în etajul submontan, cu vegetație pionieră anuală, nitrofilă, din alianțele Chenopodion rubri p.p. și Bidention p.p. În perioada primăverii – începutul verii, habitatul de maluri nămoloase este șipsit de vegetație, aceasta dezvoltându-se mai târziu, în timpul anului. De asemenea, vegetația poate lipsi în totalitate sau se poate dezvolta foarte puțin atunci când condițiile sunt nefavorabile.

Habitatul 3270 este întâlnit în strânsă asociere cu populații dense ale genului Bidens sau ale unor specii de neofite.

Specii de plante edificatoare pentru acest tip de habitat: Chenopodium rubrum, Bidens tripartita, Xanthium sp., Polygonum lapathifolium.

Habitate corespunzătoare clasificării din România (conform Doniță et al, 2006): R5312 Comunități ponto-danubiene cu Bidens tripartita, Echinochloa crusgalli și Polygonum hydropiper.

Asociații vegetale: Bidenti-Polygonetum hydropiperis Lohm. in Tüxen 1950; Polygono lapathifoliiBidentetum Klika 1935; Echinochloo-Polygonetum lapathifolii Soó et Csűrös 1974 (inclusiv subas. chlorocyperetosum glomerati Burescu 1999); Xanthio strumarii-Bidentetum tripartitae Timár 1947; Bidentetum cernui (Kobenza 1948) Slavnič 1951.

62C0 *Stepe ponto-sarmatice

Habitat de stepe ale câmpiilor, platourilor și dealurilor situate la vest de Marea Neagră, de Nistru și bazinele Transilvaniei și Traciei de nord, inclusiv al cursului inferior al Dunării, limitei sudice și văilor platoului podolic, platoului Rus Central, platoului Volgăi, Orenburg și Bachkiria, cu graminee precum Stipa capillata, S. lessingiana, Kochia prostrata, Koeleria lobata (K. degeni), Festuca valesiaca, Dichanthium ischaemum (syn. Bothriochloa ischaemum). Habitatul 62C0 include tipuri de vegetație din alianțele Festucion valesiacae, Stipion lessingianae, Agropyron-Kochion și PimpinelloThymion zygioidi. Uneori, acest habitat se află în asociere cu habitatele 40C0 Tufărișuri caducifoliate ponto-sarmatice și 91AA Păduri est-europene de stejar pufos.

Specii de plante edificatoare pentru acest tip de habitat: Festucion valesiacaePoa angustifolia, Festuca valesiaca, Chrysopogon gryllus, Alyssum saxatile, Agropyron pectiniforme, Koeleria macrantha, Dichanthium ischaemum, Stipa capillata, S. ucrainica, Elymus hispidus; Stipion lessingianaeStipa lessingiana, S. pulcherrima, S. joannis, Vinca herbacea, Salvia nutans, Cephalaria uralensis, Teucrium polium, Iris pumila, Bromus barcensis, Euphorbia dobrogensis, Crambe tatarica; Artemisio-Kochion – Kochia prostrata; Pimpinello-Thymion zygioidiAgropyron brandzae, Thymus zygioides, Artemisia caucasica, A. pedemontana, A. lerchiana, Koeleria lobata, Festuca callieri, Sedum hillebrandtii, Polythricum piliferum, Melica ciliata, Dianthus nardiformis, D. pseudarmeria, Satureja coerulea, Pimpinella tragium subsp. lithophila.

Habitate corespunzătoare clasificării din România (conform Doniță et al, 2006): R3406 Pajiști daco-sarmatice de Carex humilis, Stipa joannis și Brachypodium pinnatum, R3407 Pajiti ponto-sarmatice de Stipa stenophylla (S. tirsa) și Danthonia (provincialis) alpina, R3409 Pajiști ponto-sarmatice de Stipa lessingiana, S. pulcherrima și S. joannis, R3418 Pajiști ponto-panonice de Agropyron cristatum și Kochia prostrata, R3419 Pajiști vest-pontice de Stipa ucrainica și Stipa dasyphilla, R3420 Pajiști vest-pontice de Poa bulbosa, Artemisia austriaca, Cynodon dactylon și Poa angustifolia, R3421 Pajiști ponto-balcanice de Artemisia lerchiana, Koeleria lobata și Agropyron brandzae.

Asociații vegetale: Carici humilis-Stipetum joannis Pop et Hodişan 1985; Chrysopogono-Caricetum humilis Zólyomi (1950) 1958; Danthonio-Stipetum stenophyllae Ghişa 1941; Stipetum stenophyllae Soó 1944; Stipetum lessingianae Soó (1927 n.n.) 1947; Stipetum pulcherrimae Soó 1942; Astragalo ponticae-Stipetum ucrainicae (Dihoru 1969, 1970) Sanda et Popescu 1999; Stipo ucrainicaeFestucetum valesiacae Dihoru 1970; Artemisio austriacae-Poëtum bulbosae Pop 1970; CynodontoPoëtum angustifoliae (Rapaics 1926) Soó 1957; Koelerio-Artemisietum lerchianae Dihoru 1970; Agropyro-Kochietum prostratae Zólyomi (1957) 1958; Agropyretum pectiniformis (Prodan 1939) Dihoru 1970; Taraxaco serotini-Bothriochloëtum ischaemi (Burduja et al. 1956) Sârbu et al. 1999; Taraxaco serotini-Festucetum valesiacae (Burduja et al. 1956, Răvăruţ et al. 1956) Sârbu et al. 1999; Elytrigietum hispidi (Dihoru 1970) Popescu et Sanda 1988.

92A0 Păduri-galerii (zăvoaie) de Salix alba şi Populus alba 

Habitatul 92A0 este reprezentat de păduri de luncă din bazinul mediteranean și cel al Mării Nerge dominate de Salix alba, S. fragilis sau alte specii de salcie înrudite cu acestea și păduri de luncă multistratificate mediteraneene și central-eurasiene cu Populus spp., Ulmus spp., Salix spp., Alnus spp., Acer spp., Tamarix spp., Quercus robur, Q. pedunculiflora, Fraxinus angustifolia, F. pallisiae, liane. Coronamentul este dominat de speciile de plop de talie mare, însă, în anumite grupări vegetale în care dominanța este a speciilor enumerate anterior, aceștia pot lipsi.

Acest habitat se suprapune parțial cu habitatul 91E0 *Păduri aluviale cu Alnus glutinosa și Fraxinus excelsior datorită menționării comunităților de salcie albă în definiția ambelor tipuri de habitate. Pentru a înlătura confuziile apărute datorită acestui aspect, habitatului 92A0 i-au fost asociate numai pădurile de plop alb, pure sau amestecate cu salcie albă, care se dezvoltă pe soluri aluviale mai evoluate și prezintă un cortegiu mai numeros de specii, printre care cele diferențiale: Fraxinus angustifolia, Vitis vinifera subsp. sylvestris, Galium rubioides şi unele transgresive din clasele Querco-Fagetea şi Quercetea pubescentis, precum Ulmus laevis, U. minor, Acer campestre, Brachypodium sylvaticum, Asparagus verticillatus, A. tenuifolius, A. officinalis.

Specii de plante edificatoare pentru acest tip de habitat: Salix alba, Populus alba.

Habitate corespunzătoare clasificării din România (conform Doniță et al, 2006): R4406 Păduri danubian-panonice de plop alb (Populus alba) cu Rubus caesius.

Asociații vegetale: Salici-Populetum Meijer-Drees 1936. 

Descriere specii

– 1188 Bombina bombina (Linnaeus, 1758) – Buhai de baltă cu burta roșie, Izvoraș cu burta roșie

Buhaiul de baltă cu burta roșie (Bombina bombina) este o specie asociată cu habitatele acvatice, în general bălți mari, permanente sau semipermanente cu vegetație palustră bogată, cât și zone mlăștinoase sau ape încet curgătoare, zone în care se reproduce. În afara perioadei de reproducere, se regăsește pe uscat (Iftime, 2005). Specia este prezentă în toate regiunile țării, în zone de câmpie și colinare, la altitudini sub 400 m.

Este un animal diurn și crepuscular. Hrana constă din animale acvatice, dar și din tot felul de insecte de uscat (coleoptere, himenoptere, ortoptere etc.). Are puțini prădători datorită glandelor veninoase din negii pielii care secretă un lichid alb, vâscos, cu miros acid, iritant. Cu toate acestea, șerpii de apă îl mănâncă.

În caz de pericol, se ascunde în mâlul de pe fundul apei, dar dacă este surprins pe uscat, ia o poziție de apărare cu abdomenul viu colorat răsturnat în sus, corpul rigid, îndoit convex, picioarele anterioare acoperindu-i ochii; sensul acestui reflex este să simuleze moartea, fiind totodată și un semnal pentru eventualul prădător că este o specie necomestibilă, veninoasă (Fuhn, 1960). Larvele pot fi cunsumate de insecte și pești, însă adulții au puțini prădători datorită secrețiilor toxice.

Bombina bombina este o specie termofilă, fiind activă la temperaturi cuprinse între 10°C și 30°C.

Specia este aproape amenințată cu dispariția. Principalele pericole cu care se confruntă sunt poluarea (agricultură, industrială sau menajeră) și degradarea prin drenare a habitatelor umede. La nivel global, specia nu este amenințată semnificativ.

– 1220 Emys orbicularis (Linnaeus, 1758) – Țestoasa de apă

Țestoasa de apă, așa cum este numită popular Emys orbicularis, trăiește în ape stătătoare și lin curgătoare, mai ales în iazuri, lacuri și preferă locurile însorite de pe malul apelor. Este o specie sensibilă la calitatea apei și nu este prezentă în ape poluate. Se deosebește de țestoasele de uscat prin forma carapacei care este mai puțin bombată, adaptată la habitatele acvatice.

Este o specie foarte sensibilă la temperatură, optimul fiind de 220C-240C. Hibernează în apă, din septembrie până în martie-aprilie.

Țestoasa de apă se găsește în toate regiunile țării, începând cu zona de șes și până la altitudinea de aproximativ 700 de metri.

Este o specie vulnerabilă, afectată de degradarea și fragmentarea habitatelor prin lucrări de captare, drenare și îndiguire. De asemenea, colectarea în scopul comercializării și uciderea accidentală sau deliberată de către pescari poate avea un impact semnificativ asupra populației. La nivel global, specia este aproape amenințată.

Ouăle și juvenilii au o mulțime de prădători, marea majoritate a acestora fiind câinii, vulpile, păsările și anumite specii de pești. Adulții nu au prădători naturali.

– 1355 Lutra lutra (Linnaeus, 1758) – Vidra, Lutră

Vidra este cel mai mare mustelid semiacvatic din țara noastră, lungimea corpului fiind de 57-70 cm, cea a cozii de 35-40 cm, iar înălțimea de circa 30 cm. Greutatea unui mascul este, în medie, de 10 kg, iar cea a unei femele de 7 kg. Corpul este acoperit cu păr des, cu rol în protecție față de temperaturile extreme, brun închis pe spate, cap și laturile corpului și mai deschis pe gât, piept și abdomen. În raport cu corpul, picioarele vidrei sunt scurte și au câte 5 degete unite prin o membrană. Are urechile și ochii mici, botul turtit, iar coada este mai groasă la bază.

Chiar dacă se deplasează greu pe uscat, prin salturi, vidra reușește să străbată distanțe mari în căutarea apelor cu mai multă hrană, putând trece chiar dintr-un bazin hidrologic în altul. Înoată folosind membrele poasterioare și coada și poate rezista sub apă 6-7 minute fără a ieși la suprafață.

În România, această specie era des întâlnită din zona de câmpie până în cea montană, însă, odată cu industrializarea ce a marcat a doua jumătate a secolului XX și care a dus la deteriorarea foarte puternică a calității apelor, efectivele piscicole au fost diminuate și, odată cu acestea, și efectivele de vidră, aceasta dispărând din fauna multor cursuri de apă.

În ceea ce privește cerințele de habitat, Lutra lutra ocupă țărmurile împădurite ale apelor curgătoare și stătătoare din zona de multe sau șes, dar poate trăi și în ape sălcii dacă este nevoită. Necesită zone de adăpost cum sunt pădurile sau stuful și, de regulă, nu își construiește o galerie, ci ocupă o galerie de vulpe sau viezure sau se mulțumește cu adâncituri formate natural sub țârmuri, rădăcini de arbori de pe mal pe care le adaptează nevoilor sale.

Hrana vidrei este reprezentată de pești, în special păstrăv, lipan și crap, dar și raci, broaște, rațe sălbatice, lișișe și rozătoare acvatice.

Prioada de împerechere este sfârșitul iernii – primăvara devreme, iar durata de gestație este de aproximativ 2 luni. De regulă, o femelă naște 2-3 pui pe care îi alăptează timp de 3 luni și care stau cu ea până la vârsta de 14 luni.

– 1993 Triturus dobrogicus (Kiritzeascu, 1903) – Triton dobrogean, Triton cu creastă dobrogean, Triton cu creastă dunărean

Tritonul dobrogean este un amfibian de dimensiuni mari, lungimea corpului unui adult fiind de peste 17 cm. Partea dorsală a corpului unui adult este de culoare brună, cu pete mai închise, gușă neagră cu pete albe, iar abdomenul este colorat în portocaliu sau cărămiziu. În perioada de reproducere, masculii prezintă creastă pe partea dorsală a trunchiului.

Această specie este una acvatică și terestră, preferând ape mai adânci, stătătoare sau lin curgătoare din zone deschise sau împădurite. În faza terestră, tritonul dobrogean este întâlnit pe marginea bălților, ascuns în stuful culcat la pământ și amestecat cu mâl sau în litiera arboretelor și subarboretelor. Este specie tipică pentru zonele de șes, trăind la altitudini cuprinse între 115 m și 350 m, preferând luncile râurilor mari și pășunile inundabile. Este frecvent întâlnit în habitate de luncă și deltă, în Delta Dunări și lunca Dunării. Cerințele de habitat ale acestei specii nu sunt speciale, aceasta preferând ca în jurul apelor să existe și posibilități ample de adăpostire (stuf, păpuriș, arbori, tufișuri sau pietre).

Tritonul dobrogean intră în perioada de hibernare în octombrie-noiembrie și iese în februarie-martie când intră în apă pentru reproducere. Pentru depunerea pontei, folosește iazuri, brațe moarte, mlaștini și canale. Reproducerea se încheie în mai-iunie când adulții ies din apă sau, uneori, aceștia rămân și pot chiar ierna în apă. În cazul în care iese pe uscat, habitatele pe care le ocupă se află la o distanță de cel mult 1300 m față de zona umedă în care are loc împerecherea și depunerea pontei.

Tritonul dobrogean este o specie carnivoră, hrana sa depinzând de ceea ce găsește. Larvele mici se hrănesc cu raci mici și larve de diptere, iar larvele mari cu larve ale insectelor acvatice, în special țânțari, efemeroptere, trichoptere, larve de libelulă și coleoptere acvatice. Hrana adulților pe uscat constă în râme, insecte moi și larvele acestora, cât și melci, iar în apă se hrănesc cu pești mici, moluște în stadiu de larvă și, uneori, cu larvele propriei specii.

– A402 Accipiter brevipes (Severtzov, 1850) – Uliu cu picioare scurte

Uliul cu picioare scurte este o specie caracteristică zonelor împădurile situate la altitudine joasă și în apropierea unei ape. Din punct de vedere morfometric, lungimea corpului este de 30-37 cm, greutatea de 169 g pentru mascul și 215 g pentru femelă, iar anvergura aripilor este de 63-76 cm. La nivelul continentului european, populația acestei specii este destul de mică și cuprinde 3,200-7,700 de perechi, iar cele mai mari efective sunt întâlnite în Rusia, Grecia și Turcia.

Masculul are vârfurile aripilor negre, iar spatele este albastru-gri la mascul și gri-maro la femelă. Hrana este reprezentată de insecte, șopârle, păsări și mamifere mici, inclusiv lilieci.

Specia este prezetă în sud-estul Europei, însă migrează în stoluri mari pentru a ierna în Africa și revine în aprilie. Maturitatea sexuală este atinsă în primul an. Acest uliu cuibărește la marginea pădurilor, în arbori, construindu-și cuibul în fiecare an sau ocupând cuiburile părăsite ale ciorilor sau coțofenelor. Cuibul este situat, de regulă, la o înălțime de 4-9 m, fiind alcătuit din ramuri împletite și căptușit cu frunze. Femela depune între 3 și 5 ouă în a doua jumătate a lunii mai și începutul lunii iunie. Incubația durează 30-35 zile și este asigurată de femelă, fiind hrănită de mascul în acest timp. Puii zboară la vârsta de 40-45 zile și rămân dependenți de părinți câteva săptămâni în plus.

– A298 Acrocephalus arundinaceus (Linnaeus, 1758) – Lăcar mare

Lăcaul mare este pasăre cântătoare ce trăiește în locuri mlăștinoase, cu lacuri și bălți bogate în vegetație, în special în zonele cu stuf și trestie. Lungimea corpului unui individ este de 17-20 cm, cu o anvergură a aripilor de 25-29 cm și o greutate de 22-31 g.

Nu există deosebiri mari între cele două sexe. Părțile superioare ale unui individ sunt maronii deschise, părțile inferioare albe, laterale alburii, iar la nivelul ochilor prezintă o dungă întunecată. Hrana este formată din insecte și alte nevertebrate, foarte rar vertebrate mici, iar toamna se hrănește și cu fructe.

Lăcarul mare iernează în Africa de Vest și Centrală și își părăsește locurile de ciubărit în august, ajungând înapoi în Europa în martie-aprilie. Primăvara, masculul își atrage o femelă cântând cât poate de tare și, după ce o găsește, cântă pentru a-și proteja și marca teritoriul. Femela este cea care împletește cuibul din frunze în jurul tulpinilor de stuf, la 20-30 cm deasupra apei, uneori și până la 60-120 cm. Unii masculi sunt monogami, iar alții pot avea și câte două sau trei partenere.

La nivelul Europei, populația care cuibărește este formată din 1,5-2,9 milioane de perechi. În zona vestică a continentului, au fost înregistrate regrese în rândul populațiilor din câteva țări. În schimb, în zona estică, inclusiv în România, populațiile acestei specii au rămas stabile.

Perioada de împerechere este martie-iulie. Femela depune 3-6 ouă pe care le incubează timp de 2 săptămâni. Puii sunt hrăniți de cei doi părinți timp de 14-15 zile, după această perioadă părăsind cuibul.

Una dintre cele mai mari amenințări de ordin antropic asupra speciei este reducerea suprafețelor de habitat, respectiv descreșterea suprafețelor acoperite cu stuf datorită transformării lor în terenuri agricole.

– A293 Acrocephalus melanopogon (Temminck, 1823) – Privighetoare de baltă

Membră a ordinului Passeriformes, privighetoarea de baltă este o pasăre mică, cu o lungime a corpului de 12-14 cm, o greutate ce atinge uneori 15 g și o anvergură a aripilor de 15 cm, uneori chiar 17 cm. Indivizii adulți au o înfățișare similară, având spatele maroniu, sprânceana albă și proeminentă, iar capul maro spre negru. Hrana privighetoarei de baltă constă în insecte și melci de apă.

Deși are un cântec melodios, nu cântă și în zbor ca alte specii. Este larg răspândită în zona de sud și zona estică a Europei. Populația europeană este destul de mare, formată din 150,000-300,000 de perechi.

Cuibul acestei specii este căptușit cu frunze provenite de la diferite plante acvatice și pene. Acesta este construit deasupra apei, în stuf sau tufărișuri, la o înălțime de 30 cm, cel mult 60 cm.

Este o specie monogamă de obicei. În mod obișnuit, femela depune între 3 și 5 ouă a căror incubație durează 14-15 zile, fiind asigurată de cei doi părinți. După circa 15 zile de la eclozare, puii devin independenți. Numărul de ponte poate ajunge până la trei pe an.

Din punct de vedere al amenințărilor de ordin antropic la care această specie este vulnerabilă, amintim degradarea habitatelor specifice ca urmare a numeroaselor incendii necontrolate, desecărilor și intensificării agriculturii.

– A295 Acrocephalus schoenobaenus (Linnaeus, 1758) – Lăcar mic

Lăcarul mic este o specie prezentă în zone mlăștinoase, stufărișuri sau alte tipuri de vegetație deasă localizată de-a lungul malurilor lacurilor sau râurilor. Nu este prezentă în zone împădurite, tufărișuri înalte sau terenuri deschise. Față de celelalte specii de lăcar, lăcarul mic este o specie mai agilă și poate fi observată mai des, în special în timpul zilei când execută frecvent zboruri scurte deasupra stufului însoțite de cântec. Cântecul său poate fi auzit adesea și în miez de noapte.

Hrana lăcarului mic constă în insecte, larvele acestora, uneori păianjeni, cosași, melci, fructe de soc sau mur, iar în afara perioadei de reproducere râme și plante.

Este o specie migratoare ce iernează la sud de Sahara, iar înainte de migrație își dublează adesea greutatea prin acumularea unei cantități mari de grăsime. Pleacă în luna august și se întoarce la jumătatea lunii aprilie și, spre sfârșitul acestei luni, începe cuibăritul. Cuibărește în vegetație joasă și densă de la marginea bălților, a cursurilor de apă și a canalelor, mlaștinilor de șes cu păpuriș, stufăriș, în depresiuni umede sau aproape de apă. Uneori, reproducerea are lor și în zone mai uscate situate la cel mult 500 m distanță de habitatul acvatic, livezi, garduri vii, culturi agricole. Cuibul este realizat de femelă și localizat la o înălțime de cel mult 70 cm, foarte rar direct deasupra apei. Este susținut de tulpini verticale înalte și rezistente, având forma unei cești. Structura sa exterioară este țesută din iarbă, tulpini și frunze, iar cea interioară din tulpini mai fine și frunze, căptușită cu inflorescențe de stuf sau păr de mamifere uneori. Femela depune între 3 și 8 ouă pe care le incubează timp de 13 până la 15 zile. Puii devin independenți dupa 25-30 de zile.

Din punct de vedere al amenințărilor de ordin antropic la care această specie este vulnerabilă, amintim degradarea habitatelor specifice ca urmare a numeroaselor incendii necontrolate, desecărilor și intensificării agriculturii.

– A297 Acrocephalus scirpaceus (Hermann, 1804) – Lăcar de stuf

Lăcarul de stuf ocupă adesea habitatele cu stufăriș din lungul lacurilor, râurilor, canalelor sau mlaștinilor, locuri din care își procură și hrana ce constă în insecte și larvele acestora, în special diptere, păduchi de frunze, cât și păianjeni, viermi și melci, fruncte, semințe, flori. Poate fi întâlnită și pe terenurile agricore, însă foarte rar.

Lungimea corpului acestei specii este de cel mult 14 cm. Nu prezintă diferențe vizibile între cele două sexe, caracteristică valabilă diferitelor specii de lăcar. Seamănă foarte mult cu lăcarul mare, însă dimensiunile corpului celor două specii diferă semnificativ.

În general, lăcarul de stuf este o specie monogamă, dar a fost observată bigamia ocazional.

Cuibul, construit de către femelă, este susținut de 2-8 tulpini de stuf deasupra apei. Acesta este construit la o înălțime cuprinsă între 15 cm și 200 cm, însă înălțimea crește cu 40-90 cm în sezonul de reproducere datorită creșterii tulpinilor de stuf ce îl susțin. De regulă, femela depune între 3 și 5 ouă ce sunt incubate timp de 8-13 zile de ambii părinți, puii devenind independenți după 14 zile de la părăsirea cuibului.

Imită foarte bine glasurile altor specii de păsări și este adesea parazitată de către cuc (Cuculus canorus).

– A247 Alauda arvensis (Linnaeus, 1758) – Ciocârlie de câmp

Ciocârlia de câmp este o specie răspândită în Europa și Asia. Populațiile din centrul și nordul Europei, Peninsula Balcanică, nordul Africii, Rusia, Kazakhstan și sudul Asiei sunt migratoare, iar cele din Europa vestică, sudică, sud-vestică și sud-estică sunt sedentare.

Specia este asociată adesea cu habitatele agricole, de pajiști sau luncă, dar pot fi întâlnite și la periferia terenurilor mlăștinoase, în stepe și dune sau regiuni cu suprfețe defrișate. De regulă, evită pădurile și habitatele xerice.

La nivelul Europei, populația este relativ mare, fiind formată din 40,000,000-80,000,000 perechi cuibăritoare. Dintre acestea, 460,000-850,000 formează populația României.

Coloritul general este maro deschis, cu pete dese și întunecate, abdomenul este alb, iar marginea posterioară a aripii este albicioasă. Capul prezintă o creastă mică. Lungimea corpului este de 18-19 cm, anvergura aripilor de cel mult 36 cm, iar greutatea de până în 55 g.

Populația din centrul, nordul și estul Europei migrează spre sud în septembrie-octombrie și revine pentru cuibărit în martie-aprilie. Perechile monogame se formează în aprilie-mai, iar cuibăritul se desfășoară între lunile iunie și august. La formarea perechilor, cei doi parteneri se înalță de la sol, atingând uneori înălțimi de 100 m, efectuând piruete unul în jurul celuilalt și urmărindu-se unul pe altul cântând în același timp pe diferite triluri, coborând apoi spre sol cu pauze de plutire în aer.

Cuibul este construit de femelă direct într-o adâncitură pe sol, fiind căptușit cu frunze și paie, interiorul având și materiale mai fine ca părul de mamifere sau pânzele de păianjeni. Femelele depun până la 5 ouă pe care le clocește timp de 11-15 zile. Hrănirea puilor este asigurată de ambii părinți până la vârsta de 10 zile. Aceștia devin independenți și părăsesc cuibul după aproximativ 25 zile.

Hrana acestei specii constă în nevertebrate mici și semințe. În perioada de incubație, preferă insectele, iar pe timpul iernii se hrănește și cu resturi vegetale sau frunze.

– A229 Alcedo atthis (Linnaeus, 1758) – Pescăraș albastru

Pescărașul albastru este o specie cacarcteristică zonelor umede reprezentate de râuri, canale, lacuri cu apă dulce și zone de coastă cu apă salmastră. Specia este prezentă pe cea mai mare parte a continentului european, acolo unde apa este curată pentru a asigura vizibilitate bună asupra peștilor. Din acest motiv, este o specie indicatoare a calității apei. Populația europeană este formată din 79,000-160,000 perechi, aceasta înregistrând în perioada 1970-1990 un declin nerecuperat astăzi.

Lungimea corpului este de 17-20 cm, cu o greutate de 34-46 g și o anvergură a aripilor de circa 25-28 cm. Cele două sexe au o înfățișare similară, diferența fiind dată de o pată roșie localizată la baza mandibulei la femelă. Pieptul și abdomenul au o culoare portocaliu-roșiatică, iar penajul de pe spate este albastru spre verde strălucitor în funcție de direcția razelor de lumină. Datorită penajului său deosebit, pescărașul albastru este greu de confundat cu alte specii.

Este o specie monogamă și teritorială ce necesită hrană zilnică echivalentă cu 60% din greutatea sa. Vânează prin plonjare în apă de pe ramurile tufișurilor sau arborilor ce atârnă deasupra apei.

Ritualul nupțial este inițiat de mascul, acesta urmărind femela și oferindu-i hrană. Perechea cuibărește în malul râurilor, canalelor unde excavează un tunel lung de circa 80 cm ce se termină cu o cameră rotundă.

După anotimpul rece pe care îl petrece la sud de Sahara, se întoarce în luna martie pentru cuibărire. Femela depune aproximativ 7 ouă în lunile aprilie și mai. Incubația acestora durează 19-21 zile și este asigurată de cei doi părinți pe timp de zi și doar de femelă noaptea. Puii rămân în cuib până la 30 zile și, pe măsură ce cresc, se deplasează către marginea tunelului pentru a fi hrăniți. Numărul de ponte depus într-un sezon este de cel mult 3.

Cele mai mari amenințări cu care se confruntă această specie sunt degradarea habitatelor și amenajarea malurilor râurilor care duc la reducerea suprafețelor de cuibărit. De asemenea, inundațiile ce apar primăvara sau iernile severe ce duc la înghețul apelor produc mortalități mari prin imposibilitatea indivizilor de a se hrăni sau de a-și hrănii puii.

– A053 Anas platyrhynchos (Linnaeus, 1758) – Rața mare

Rața mare este o specie cu un areal foarte întins datorită capacității sale de  a se adapta cu ușurință la o serie mare de habitate, din zonele de tundră până în cele subtropicate, habitate ce cuprind ape lin curgătoare sau stătătoare, ușor adăpostite, estuare și delte, lagune, coaste maritime unde apa este de mică adâncime, cu vegetație adiacentă, submersă sau flotantă. Arealul său de distribuție la nivel global acoperă emisfera nordică, zonele subarctice, până în zonele tropicale, incluzând Europa, Asia, estul Africii, America de Nord și America Centrală. În țara noastră, este întâlnită în majoritatea zonelor acvatice care corespund habitatelor preferate. De regulă, evită apele expuse, adânci.

La nivel global, populația de rață mare este estimată la 19,000,000 de indivizi, înregistrând o tendință ușor descendentă. În Europa, populația cuibăritoare este formată din 3,300,000-5,100,000 de perechi, cele mai mari populații fiin prezente în Germania, Polonia, Olanda și Rusia.

Este o specie predominant migratoare, dar există și excepții de populații sedentare. În afara perioadei de cuibărit, se adună în grupuri mari. Migrează în stoluri, iar la migrația de primăvară stolurile sunt formate predominant din perechi. Stolurile se separă în februarie, moment în care perechile încep să caute locuri de cuibărit. De cele mai multe ori, perechile cuibăresc separat, însă există cazul în care acestea pot forma și colonii de cuibărire. Locurile alese pentru cuibărit sunt pe sol în vegetație, la adăpost sub bolovani sau în scorburi. Ponta este formată din 9-13 ouă și este depusă începând cu luna februarie. Acestea sunt incubate aproximativ o lună.

Hrana raței mari este constituită din resturi vegetale, frunze, tuberculi, rizomi, rădăcini, semințe, insecte sau larve.

Din punct de vedere al amenințărilor în fața cărora această specie este foarte vulnerabilă, amintim degradarea habitatelor acvatice, asanări și poluarea. Totodată, efectivele speciei sunt amenințate și datorită importanței cinegetice pe care aceasta o are în România.

– A055 Anas querquedula (Linnaeus, 1758) – Rața cârâitoare

Rața cârâitoare este o specie a cărui areal de distribuție la nivel global cuprinde zona temeperată a Europei, Asia și zona centrală a Africii. În țara noastră, această specie este adesea întâlnită cuibărind în ape dulci, de mică adâncime și bine adăpostite.

Preferă habitatele de apă dulce, cu vegetație bogată, adiacente zonelor acvatice mari, pășunilor inundate sau mlaștinilor și evită habitatele cu vegetație acvatică foarte înaltă sau foarte densă.

Populația de rață cârâitoare la nivel global este estimată la 2,600,000-2,800,000 de indivizi cu o tendință ușor descendentă. La nivel european, populația speciei este formată din aproximativ 390,000-590000 de perechi, cele mai multe efective fiind concentrate în Ucraina, Rusia și Belarus.

Este o specie migratoare, cuibărind în zona temperată a Europei și Asiei și iernând în Asia de sud și Africa centrală. Zonele de cuibărit sunt părăsite la sfârșitul lunii iulie – începutul lunii august, revenind în luna aprilie.

Perechile se formează iarna. Ritualul de curtare prezintă elemente similare celorlalte specii de rațe, cât și comportamente unice. Acestea lasă capul pe spate până ce creștetul capului atinge spatele, în tot acest timp fiind scoase sunete specifice. Cuibărește pe sol în vegetație deasă, în apropierea apei. Femela depunde 8-9 ouă în a doua jumătate a lunii aprilie. Incubația durează 20-23 zile. După perioada de cuibărire, pe o perioadă de 3-4 săptămâni, adulții își pierd capacitatea de zbor datorită faptului că, în această perioadă, își schimbă penajul.

Hrana este constituită din moluște, insecte acvatice, larve, crustacee, mormoloci și pești mici. În afara sezonului de cuibărit se hrănesc cu hrană de origine vegetală: semințe, rădăcini, tuberculi, frunze, muguri, iarbă.

Deteriorarea habitatului prin asanare, creșterea suprafețelor de habitate aride, transformarea zonelor umede în lacuri de acumulare și vânătoarea sunt principalele amenințări ce duc la scăderea efectivelor acestei specii.

– A041 Anser albifrons (Scopoli, 1769) – Gârlița mare

Gârlița mare este o gâscă de mărime medie, având o lungime a corpului de 64-78 cm, o greutate de cel mult 2,5 kg și anvergura aripilor de 130-160 cm. Penajul este preponderent gri cu maroniu, însă baza ciocului este înconjurată de pene albe. Târtița este albă, iar coada neagră cu o dungă albă la vârf. Pieptul este mai deschi la culoare față de restul corpului, abdomenul este brăzdat de benzi negre, iar picioarele sunt portocalii. Pe timpul verii, hrana este reprezentată de plante, iar iarna se hrănește cu semințe.

Populația europeană este relativ mică, formată din 62,000-72,000 de perechi.

Înmulțirea are lor în Groenlanda și Rusia arctică, migrând spre sudul continentului iarna. Gârlița mare își părăsește locul de cuibărit în august-seprembrie și își începe călătoria de întoarcere în luna aprilie. În timpul zilei, se hrănesc cu iarba de pe malurile apei sau cu vegetația de pe fundul lacurilor sau râurilor. Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de trei ani.

Perechile sunt monogame și, deseori, partenerii sunt aceeași pe tot parcursul vieții. În perioada de cuibărire, gârlițele sunt foarte teritoriale, perechile rar cuibărind alături una de alta și doar în grupuri restrânse. Cuibul, ascuns în vegetație, este construit de femelă din plante, în apropiere de apă. Perioada de cuibărire începe în mai-iunie. Ponta depusă este formată din 4-6 ouă incubate de femelă timp de 27-28 zile. Puii sunt îngrijiți de ambii părinți un an.

Principalele amenințări sunt vânătoarea, otrăvirea cu pesticide de pe terenurile agricole și chiar turismul de croazieră, acestora alăturându-se degradarea habitatelor din zonele umede datorate asanării sau poluării cu produse petroliere.

– A028 Ardea cinerea (Linnaeus, 1758) – Stârc cenușiu

Stârcul cenușiu este o specie caracteristică zonelor cu apă dulce, inclusiv lacuri, iazuri și mlaștini, dar și un vizitator comun al iazurilor de grădină din zonele urbane. Lungimea corpului unui individ este de 84-102 cm, anvergura aripilor de 155-175 cm, iar greutatea de circa 1,5 kg. Masculul și femela seamănă foarte bine, ambii având gâtul lung, ciocul puternic și picioarele lungi și galbene. Adulții au o pană neagră pe ceafă.

Hrana este formată din pești, amfibieni, mamifere mici și chiar păsări. Stârcul cenușiu vânează în ape mici, așteptând nemișcat și urmărindu-și prada pe care o străpunge cu ciocul ascuțit.

Este o specie ce cuibărește în aproape toată Europa, migrând în sud-vest pentru a ierna. Populațiile din vest tind să fie sedentare. Populația de stârc cenușiu din Europa este estimată la 210,000-290,000 de perechi cu o tendință crescătoare.

Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de doi ani. După ce un mascul reușește să atragă o femelă, începe ritualul de curtare în care cei doi întind gâtul cât pot de mult, îndreaptă ciocul spre cer, clâmpănesc dinciocuri, scot sunete și se ciugulesc reciproc.

Cuibul solid este construit din bețe în copacii situați în apropierea lacurilor, de cele mai multe ori în colonii. Femela depune 4-5 ouă la sfârșitul lunii martie pe care le incubează 25-26 zile alături de partener. Ambii părinți își hrănesc puii cu pește regurgitat. Puii încep să zboare după 40-55 zile de la eclozare. În cazul în care ponta este distrusă din diverse cauze, va fi depus un al doilea rând de ouă.

Odată cu interzicerea utilizării anumitor tipuri de pesticide ce cauzau moartea adulților, a embrionilor și subțierea cojilor de ouă, efectivele de stârc au crescut. În prezent, amenințările cu care specia se confruntă sunt vânătoarea și exterminarea lor la nivelul fermelor piscicole. Cu toate acestea, datorită existenței unui management bun, tendința generală a populației de stârc cenușiu este de creștere.

– A024 Ardeola ralloides (Scopoli, 1769) – Stârc galben

Specie cunoscută popular și sub denumirea de stârc blond, stârcul galben este o specie specifică zonelor umede cu suprafețe de stuf, tufărișuri și copaci. Este prezentă în jumătatea sud-estică a continentului european. Populația europeană este estimată la 18,000-27,000 de perechi, în prezent fiind stabilă.

Lungimea corpului unui individ este de 40-49 cm, anvergura aripilor de 71-86 cm, iar greutatea este de circa 350 g. Culoarea penajului caracteristică este galben-maronie vizibilă atunci când stau așezați. În zbor, aceștia apar complet albi. În perioada cuibăritului, în partea posterioară a capului au câteva pene lungi.

Stârcul galben își caută hrana în amurg, hrănindu-se cu peștișori, broaște, viermi, insecte acvatice și melci.

În sezonul rece migrează pe continentul african și se întoarce la începutul lunii aprilie pentru cuibărire. Cuibul este amplasat în sălcii, rareori în trestie bătrână. Cuibul este construit de ambii parteneri din rămurele și stuf. Femela depune 4-6 ouă albăstrui-verzui în a doua jumătate a lunii mai care sunt incubate 22-24 zile de către ambii părinți. După eclozare, puii rămân în cuib circa 30 zile și sunt hrăniți de părinți timp de 40-45 zile. După această perioadă devin independenți.

Stârcul galben cuibărește în colonii mixte alături de alte specii de stârci și cormorani. În afara perioadei de cuibărit, este solitar sau stă în grupuri mici.

Principala amenințare cu care se confruntă specia este degradarea habitatelor datorată reducerii suprafețelor zonelor umede și tăierii sălciilor. De asemenea, deranjul coloniilor datorat vânătorii și turismului necontrolat reprezintă o altă amenințare la adresa speciei.

– A221 Asio otus (Linnaeus, 1758) – Ciuf de pădure

Ciuful de pădure este una dintre cele mai comune specii de păsări de noapte din Europa, Asia și America de Nord. În funcție de localizare, populația de ciuf a fost clasată în două categorii: una sedentară, ce ocupă regiunile din centrul, estul și vestul continentelor enumerate anterior, și una migratoare, ce ocupă regiunile nordice ale continentelor, migrând spre sudul acestora la sfârșitul sezonului de cuibărit.

Populația europeană este relativ mare, însumând între 380,000-810,000 perechi cuibăritoare. Dintre acestea, efectivele speciei în România numără aproximativ 70,000-120,000 de perechi cuibăritoare.

Habitatele preferate de această specie sunt cele de pădure și silvostepă, cuibărind la liziera pădurilor, cât mai aproape de șes, de unde își procură și hrana. Se hrănește cu în cea mai mare parte cu rozătoare, reptile și amfibieni și este întâlnită până la altitudinea de 2000 m. Specia poate fi observată și în apropierea habitatelor umede cu subarboret sau pâlcuri de copaci unde ocupă cuiburi abandonate de corvide.

Aripile sunt lungi și înguste, vârfurile lor având benzi fine și dese maronii. Marginea posterioară este întunecată. Culoarea generală a corpului este crem-ruginie cu striațiuni longitudinale întunecate. Ochii sunt roșii-gălbui, pe cap prezintă două moțuri lungi ținute în sus sau ascunse în penele capului, iar obrajii sunt maronii simetrici. Lungimea corpului este de 35-40 c, anvergura aripilor de 90-100 cm, iar masa corporală este de 220-440 g.

Înainte de perioada de cuibărire și în timpul migrației, păsările formează grupuri de 20-30 de indivizi ce ocupă coronamentul unui singur arbore. Nu este o specie teritorială și acceptă și prezența altor perechi la distanțe de până la 14 m între cuiburi.

Ciuful de pădure atinge maturitatea sexuală din al doilea an de viață. Perechile se formează în timpul iernii și sunt monogame. Adesea, folosesc cuiburi deja construite ale corvidelor, dar au fost observate și cazuri în careperechile șia-u construit propriul cuib.

Femela depune între 5 și 6 ouă în martie-aprilie, incubația acestora durând 26-28 zile. După eclozare, puii și femela sunt hrăniți de către mascul până la vârsta de 22 zile. Puii devin independenți după aproximativ 8-9 săptămâni, timp în care sunt hrăniți doar de femelă. Perechile au o singură pontă pe an.

Degradarea și pierderea habitatului prin defrișarea pădurilor din apropierea zonelor agricole și a zonelor umede reprezintă una dintre cele mai mari amenințări la adresa speciei.

– A059 Aythya ferina (Linnaeus, 1758) – Rața cu cap castaniu

La nivel global, rața cu cap castaniu este o specie a cărui areal de distribuție este mare, cuprinzând o mare parte din Europa și Asia. În perioada de cuibărire, arealul acestei specii cuprinde centrul și sudul Europei, vestul și centrul Asiei. Iernează în sudul Europei, Asia mică, nordul Africii și sudul Asiei.

La nivelul României, rața cu cap castaniu este o specie cuibăritoare relativ frecventă în zonele cu habitat optim, fiind întâlnită în Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat, Moldova și Transilvania. Pe timpul iernii, efective importante sunt cantonate în Delta Dunării și pe cursul Dunării, dar și pe cursurile și lacurile limitrofe râurilor Olt, Siret, Prut și altele.

Preferințele sale sunt față de lacurile dulci și salmastre cu o întindere de cel puțin câteva hectare și înconjurate de zone dense de stuf, cu o adâncime de 1,5-2 m, vegetație submersă bogată și cu resurse de hrană. În timpul sezonuluo rece și în timpul migrației, aceasta poate fi întâlnită și pe lacuri de acumulare sau ape marine.

La nivelul Europei, specia este reprezentată prin 210,000-440,000 de perechi. Efectivele speciei sunt stabile sau în creștere în majoritatea statelor europene.

Începând cu a doua jumătate a lunii mai, când femelele sunt încă în cuib, masculii încep să se asocieze în stoluri mici. Cuibul este plasat pe sol, în vegetație densă, la cel mult 5 m distanță față de apă. Poate cuibări și pe întinderea zonei umede, în zonele propice cu vegetație palustră emergentă abundentă, cuibul fiind amplasat deasupra nivelului apei, pe substrat solid format din tulpini de trestie culcate. Perioada de cuibărit începe la jumătatea lunii aprilie – începutul lunii mai și se termină în luna iunie. Femela depune 8-10 ouă incubate timp de 25 zile. Puii sunt nidifugi și sunt îngrijiți de femelă.

Hrana consumată de această specie este vegetația submersă, în special semințe și părți vegetative. Uneori consumă și insecte acvatice sau microcrustacee. Hrana este obținută prin scufundări în ape de 1,5-2 m.

Rața cu cap castaniu se confruntă cu distrugerea habitatelor umede, vânătoarea și turismul nereglementat în zonele umede.

– A060 Aythya nyroca (Güldenstädt, 1770) – Rața roșie

Cunoscută și sub numele de Rață cu ochi albi, această rață este specifică zonelor umede cu stufărișuri. Prezența sa este remarcată în cea mai mare parte a continentului european, mai puțin în zona nordică. Preferă ape puțin adânci (30 cm – 1 m), trăind ascunsă pe ochiuri de apă rămase libere în stufăriile dese. Populația europeană a raței roșii este relativ mică, fiind dormată din 12,000-18,000 de perechi.

Morfometric, această specie prezintă următoarele caracteristici: lungimea corpului este de 38-42 cm și o greutate medie de circa 580 g la masculi și 520 g la femele. Anvergura aripilor este cuprinsă între 60 cm și 67 cm. Diferențele sunt dificil de evidențiat între indivizii adulți, însă o caracteristică aparte este faptul că femelele au un iris închis la culoare comparativ cu cel al masculului care este alb.

Se hrănește cu plante acvatice, moluște, insecte și pești.

Rața roșie iernează în Israel și Africa. Revine din cartierele de iernare în a doua parte a lunii martie. Cuibul este construit pe sol, în apropierea apei sau pe plauri, din stuf și resturi vegetale. În perioada mai-iunie femela depunde 8-12 ouă a căror incubație durează 25-28 zile, fiind asigurată e aceasta. Puii devin zburători în aproximativ 2 luni.

În iulie și august adulții năpârlesc.

În țara noastră, specia este amenințată în special de degradarea zonelor umede, de introducerea speciilor exotice de pești, de arderea și tăierea stufului, cât și de braconaj.

– A396 Branta ruficollis (Pallas, 1769) – Gâsca cu gât roșu

Specie caracteristică zonelor de tundră siberiană, gâsca cu gât roșu cuibărește în nordul Siberiei în colonii mici situate pe malurile râurilor. Uneori, aceasta poate fi găsită cuibărind în apropierea cuiburilor de șoim călător  (Falco peregrinus), specie-umbrelă ce îi oferă protecție față de prădători, așa cum este cazul vulpii polare (Alopex lagopus).

Populația estimată a speciei este de 34,000-37,000 exemplare în cartierele de iernare reprezentate adesea de zone reduse ca întindere. Cea mai mare parte a populației mondiale este prezentă în tot timpul iernii în România și Bulgaria. În iernile mai blânde, rămân în număr mai mare în Ucraina, iar în cele mai aspre coboară spre sud, până în Grecia.

Prezintă o lungime a corpului de 55-65 cm, o greutate medie de 1,400-1,600 g și o anvergură a aripilor de 110-125 cm. Dintre speciile de gâște, gâsca cu gât roșu este cea mai mică, având un penaj elegant, negru combinat cu roșu-ruginiu, subliniat de dungi albe. Pe teritoriile de cuibărire, se hrănește cu specii vegetale din tundra siberiană, iar în cartierele de iernare din sud estul Europei se hrănește în special pe culturile de grâu de toamnă și rapiță. Este o pasăre simbol pentru Dobrogea.

Străbate distanțe mari între cartierele de iernare și de cuibărire, adesea depășind 4,000 km. Iernează în stoluri mixte alături de alte specii, în special cu gârlița mare (Anser albifrons). Ziua se hrănesc cu boabe de porumb rămase pe terenurile agricole după recoltare, cât și cu grâu de toamnă, iar seara înnoptează pe lacuri. În cazul în care lacurile îngheață, acestea stau și pe mare. În cazul în care distanțele dintre locurile de înnoptare și cele de hrănire sunt mai mari de 30 km, gâsca cu gât roșu preferă să își caute alte locuri, de regulă spre sud dacă zăpada a acoperit culturile.

Zborul diferă în funcție de companie. În cazul în care zboară cu alte specii de gâște, formația este dispusă în ”V”, însă dacă stolul este format doar din gâște cu gât roșu, formația este neregulată și asemănătoare cu cea a graurilor sau ciorilor.

Această specie iernează în vestul Mării Negre, în Dobrogea. Revine pe teritoriile de cuibărit la începuul lunii mai și formează colonii în a două jumătate a lunii iunie. Coloniile sunt formate din circa 5 perechi care cuibăresc în cavități de 5-8 cm adâncime. O femelă depune între 3 și 10 ouă pe care le incubează timp de 25 zile. Puii devin zburători după 35-45 zile.

Specia se confruntă cu o serie de amenințări, respectiv degradarea zonelor de cuibărit prin activități de minerit, vânătoarea accidentală în teritoriile de trecere și iernare atât la locurile de înnoptare, cât și în cele de hrănire, braconajul, deranjul produs de activitățile piscicole pe lacurile folosite pentru înnoptare, dezvoltarea urbană în jurul lacurilor folosite pentru înnoptare, deranjul determinat de fermierii care le alungă de pe culturile de grâu și orz de toamnă.

– A364 Carduelis carduelis (Linnaeus, 1758) – Sticlete

Sticletele este una dintre cele mai cunoscute specii de păsări din România datorită penajului său viu colorat cu roșu, negru, alb și nuanțe de maro. Este o specie cântătoare, răspândită din Europa Occidentală până în regiunile centrale din Siberia, Africa de Nord, Asia Centrală, Asia de Sud-Vest.

Este o specie sedentară, iernând în țară. Dintre populațiile nordice, câteva iernează în Africa de Nord și Asia de Sud-Vest.

Sticleții se hrănesc, în general, cu semințe. Este o specie nepretențioasă, fiind simbol al primăverii.

Coloritul penajului joacă un rol important în asigurarea succesului în reproducere. În perioada de împerechere, scatiul își alege o ramură uscată, dezgolită unde poate fi ușor remarcat prin cântec și culori. Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de câteva luni. Cuibul este amplasat în regiuni joase, cât și pe văile montane, în arbori de înălțime mijlocie, adesea în salcâmi. Femela depune 4-5 ouă albăstrui punctate roșcat pe care le incubează timp de circa 2 săptămâni. Pe parcursul unei veri, femela depunde până la 3 ponte.

– A363 Carduelis chloris (Linnaeus, 1758) – Florinte

Florintele este o spece întâlnită pe teritoriul României pe tot parcursul anului, iind o specie sedentară, comună în zonele deschise cu arbori, mărăcini și tufărișuri, parcuri și grădini. Preferă zonele joase, însă, în cazul încare găsește habitat favorabil, poate urca până la altitudini de 1,400 m.

Populația de florinte din țara noastră este estimată ca fiind de 100,000-200,000 de perechi. Este o specie granivoră, consumând în general semințe, dar pe perioada de reproducere consumă și nevertebrate mici pentru a asigura calitatea de proteine necesare creșterii puilor.

În perioada de reproducere, specia este teritorială, fiind observată în perechi. În afara acestei perioade, devine o specie gregară, formând stoluri mici compuse din zeci de indivizi.

În general este o specie monogamă, dar au fost semnalate și cazuri de poligamie. Perechea formată primăvara sau mai devreme se menține pe tot parcursul unui sezon de reproducere. De cele mai multe ori, cuibăresc în perechi solitare, dar au fost observate cazuri de cuibărire semicolonială în care 4-6 perechi s-au grupat, manifestând relații sociale puternice între ele.

Femela depune în perioada aprilie-mai, cel târziu august, între 3 și 7 ouă pe care le incubează timp de circa 2 săptămâni. Puii sunt hrăniți de ambii părinți, devin zburători după 13-16 zile și părăsesc cuibul după alte 2 săptămâni în care sunt în continuare hrăniți de cei doi părinți. Aceștia ajung la maturitate sexuală în primăvara anului următor.

Fiind o specie granivoră, principalele amenințări sunt asociate folosirii insecticidelor și a ierbicidelor în culturile agricole, cât și modului de utilizare al terenurilor și managementului acestora.

– A196 Chlidonias hybridus (Pallas, 1811) – Chirighiță cu obraz alb

Specie caracteristică zonelor umede de apă dulce, bogate în vegetație, chirighița cu obraz alb este prezentă în sudul și estul Europei. Populația europeană este formată din 42,000-87,000 de perechi, cu efective importante în Rusia, Spania, Ucraina sau Turcia.

Lungimea corpului este de 24-28 cm, greutatea de 65-100 g, iar anvergura aripilor de 57-70 cm. Adulții au o înfățișare similară, însă femela este mai mică decât masculul. Penajul este gri închis, obrazul alb, iar partea superioară a capului este neagră. Față de celelalte specii de chirighițe, aceasta are ciocul roșu.

Se hrănește cu pești, insecte, larvele acestora, dar și cu melci și broaște. Prinde prada prin alunecări bruște de la aproximativ 5 m înălțime. Pentru a-și urmări prada, planează pe loc. Distanța pe care o străbate pentru a se hrăni este de cel mult 2 km față de colonie.

Este o specie monogamă și teritorială. Cuibărește pentru prima dată la vârsta de 2 ani. Cuibărește în colonii de cel mult 100 de perechi.

Se întoarce din cartierele de iernare în a doua parte a lunii aprilie – începutul lunii mai. Cuibul este așezat pe vegetație plutitoare (frunze de nufăr sau fragmente de plaur), în zone în care apa are o adâncime mai mică de 1 m, și este construit din resturi vegetale. În a doua jumătate a lunii mai – prima jumătate a lunii iunie, femela depune 2-3 ouă a căror incubație asigurată de ambii parteneri durează circa 20 zile. După câteva zile de la eclozare, puii îngrijiți de adulți părăsesc cuibul. Aceștia devin zburători după 21-25 zile.

Pericolele cele mai mari care afectează specia în ansamblu sunt deranjul determinat de activitățile umane ce duc la pierderea locurilor de cuibărit, alături de inundarea cuiburilor.

– A198 Chlidonias leucopterus (Temminck, 1815) – Chirighiță cu aripi albe

Chirighița cu aripi albe este un vizitator de vară în estul Europei. Majoritatea migrează în Africa subsahariană pentru iarnă, însă unele păsări ajung și până în Asia și Australia. Populația ce cuibărește în Europa este relativ mare, fiind formată din 74,000-210,000 de perechi.

Cuibărește în mlaștini de apă dulce și pe lacuri. Iarna este găsită adesea pe coaste stâncoase, lacuri, râuri, lagune și mlaștini. Penajul nupțial este distinctiv: cap, gât, piept și abdomen negre în contrast cu tartița și coada albe și partea superioară a aripii gri. Prezintă cioc de roșu cu negru și picioare roșii. Pe timp de iarnă, penajul negru este înclouit cu cel alb sau gri, cu creștet alb și negru, fruntea fiind albă. Masculul seamănă foarte bine cu femela. Lungimea corpului este de circa 22 cm, greutatea de 63 g, iar anvergura aripilor de 63-67 cm. Hrana este reprezentată de insecte, broaște și pești mici. Este o specie diurnă, hrănindu-se cu ajutorul ciocului cu care preia prada de la suprafața apei în loc să se scufunde.

Sosește pe terenurile de cuibărire în luna aprilie și pleacă în cartierele de iernare în perioada iunie-august. Un individ atinge maturitatea sexuală la vârsta de doi ani. Ritualul nupțial are manifestări terestre și aeriene, iar masculul hrănește femela.

Cuibăresc în colonii mici, de până la 100 de perechi, cuiburile fiind așezate la distanță mare unul față de celălalt. Cuibul este o grămăjoară de vegetație în formă de cupă, construit de regulă pe vegetație plutitoare. În luna aprilie, femela depunde 2-3 ouă ce sunt incubate de ambii părinți timp de 18-22 zile. După 24-25 zile de la eclozare, puii părăsesc cuibul.

– A197 Chlidonias niger (Linnaeus, 1758) – Chirighiță neagră

Chirighița neagră este o specie prezentă în cea mai mare parte a continentului european, fiind caracteristică zonelor umede de apă dulce și salmastre, bogate în vegetație, în perioada de cuibărire, și zonelor de coastă, golfurilor și lagunelor cu apă sărată în perioada iernării.  Iernează în Africa.

Populația europeană este formată din 83,000-170,000 de perechi, cel mai mari efective fiin localizate în Rusia,Ucraina și Belarus.

Lungimea corpului unui individ este de 23-28 cm, greutatea de 50-74 g, iar anvergura aripilor este de 57-65 cm. Aripile sunt largi, iar coada scurtă, capul și corpul sunt ngre și aripile gri-argintii. Adulții au o înfățișare similară.

Se hrănește cu insecte, pești mici și broaște. Pentru a-și urmări prada, planează pe loc, fluturându-și aripile. Pentru a se hrăni, își prinde prada de la suprafața apei sau insecte în zbor. Se scufundă foarte rar. Pentru a se hrăni, se îndepărtează de colonie până la cel mult 5 km.

Sosește pentru cuibărire din cartierele de iernare în a doua jumătate a lunii aprilie, evitând zonele umede cu o suprafață mai mică de 4 ha. Cuibărește în colonii mici, așezate pe vegetație acvatică, în zone în care apa are adâncimi de 1-2 m. Cuibul este construit de ambii parteneri din resturi vegetale. Femela depune 2-3 ouă în a doua jumătate a lunii mai și în prima jumătate a lunii iunie pe care le incubează timp de 19-23 zile. La câteva zile de la eclozare, puii părăsesc cuibul devenind zburători la 20-25 zile.

Preferințele față de zonele de cuibărit fac ca această specie să fie foarte vulnerabilă în fața activităților umane.

– A031 Ciconia ciconia (Linnaeus, 1758) – Barza albă

Barza albă, specie caracteristică zonelor mlăștinoase și pășunilor umede, face parte din familia Ciconiidae. Din punct de vedere morfometric, barza albă prezintă o lungime a corpului de 95-110 cm, o greutate de 2300-4400 g și o anvergură a aripilor cuprinsă în intervalul 180-218 cm. Spre deosebire de barza neagră, aceasta are capul și gâtul albe.

Ciconia ciconia este o specie larg răspândită pe teritoriul european, fiind reprezentată de efective mai mari în zona centrală și estică a Europei. Populația europeană estimată a speciei este formată din 180,000-220,000 de perechi, cele mai mari efective fiind întâlnite în Polonia, Spania și Ucraina.

Alături de rândunică, este o secie ce interacționează foarte mult cu omul, fiind adesea observată în localități din toată țara, mai puțin în cele din zona montană.

Datorită faptului că este obișnuită cu prezența umană, barza albă folosește ca suport pentru cuib stâlpii rețelelor de tensiune medie sau chiar acoperișurile caselor.

Hrana constă în broaște, șerpi, insecte, cârtițe, pui de păsări, de iepuri, șerpi și șopârle.

O pereche revine la același cuib anual, prima dată sosind masculul pentru a repara și consolida cuibul, dar și pentru a îl apăra de alți pretendenți. Înainte de plecarea în migrație, berzele se strâng în număr mare pe pajiștile umede sau în zone inundabile. Pe timpul iernii, acestea stau în Africa, ajungând acolo prin traversarea Bosforului. Distanța străbătută pe zi în timpul migrației este de 220 km cu 30 până la 90 km/h. Revine la începutul lunii martie la cuibul construit din crengi fixate cu pământ. Un cuib poate ajunge la dimensiuni de 1,5 m, 1-2 m înălțime și o greutate de 40 kg. Uneori, în pereții exteriori ai cuibului cuibărește și vrabia de câmp. Interiorul cuibului este căptuși de către femelă cu mușchi și resturi vegetale aduse de către mascul.

Femela depune în aprilie-mai 3-4 ouă incubate de ambii părinți pe timpul zilei și doar de femelă noaptea 33-34 zile. După eclozare, puii sunt hrăniți timp de circa 55 zile și aște 15 zile cupă ce încep să zboare.

Printre principalele amenințări ale acestei specii sunt electrocutarea și desecarea zonelor umede.

– A030 Ciconia nigra (Linnaeus, 1758) – Barza neagră

Spre deosebile de barza albă, barza neagră este o specie sfioasă, cuibărind în păduri, în cuiburi pe care le folosesc mai mulți ani și pe care le repară și consolidează anual.

Ciconia nigra este specifică pădurilor din zona de câmpie și de deal, cu zone umede în apropiere. Este mai mică dexât barza albă, lungimea corpului fiind de 90-105 cm, greutatea de 3000 g și o anvergură a aripilor de 173-205 cm. Un individ devine adult în al patrulea an de viață.

Barza neagră este o specie răspândită pe tot teritoriul european, fiind reprezentată prin efective mari în zona centrală și estică a Europei. Populația europeană estimată a speciei este formată din 7,800-12,000 de perechi, cele mai mari efective fiind în Polonia, Turcia și Belarus. Iernează, asemenea berzei albe, pe continentul african, traversând Bosforul. Revine în a două jumătate a lunii martie. Caracteristicile cuibului sunt foarte asemănătoare cu cele ale cuibului berzei albe: este construit din crengi fixate cu pământ, interiorul fiind căptușit cu mușhi, resturi vegetale sau balegă uscată. Construcția poate depăși 1 m în înălțime și diametru.

Femela depune 3-4 ouă în a doua jumătate a lunii aprilie-prima jumătate a lunii mai, incubația fiind asigurată de ambii parteneri. Puii eclozează după 30-35 zile și sunt hrăniți de cei doi părinți timp de circa 70 zile, după această perioadă devenind independenți.

Barza neagră se hrănește cu țipari, mamifere mici, pui de păsări, ouă, broaște, moluște, lipitori, râme, șopârle, șerpi și insecte.

Este o specie amenințată de distrugerea cuiburilor prin defrișarea pădurilor, reducerea zonelor umede și mărirea suprafețelor acoperite cu linii electrice. Managementul adecvat al pădurilor în care această specie cuibărește, cât și izolarea liniilor electrice de medie tensiune îi pot reduce considerabil mortalitatea.

– A081 Circus aeruginosus (Linnaeus, 1758) – Erete de stuf

Eretele de stuf este o specie prezentă în cea mai mare parte a teritoriului european, fiind caracteristică zonelor umede în care abundă stuful. Prezintă o lungime a corpului de 43-55 cm, o greutate de 500-700 g și o anvergură a aripilor de 115-140 cm. Femela este mai mare decât masculul și prezintă cap și gât alb-gâlbui, restul corpului fiind maro-ciocolatiu închis.

Populația europeană este este relativ mică și formată din 93,000-140,000 de perechi. Cele mai mari efective sunt prezente în Rusia, Ucraina, Polonia și Belarus.

Hrana este formată din păsări și ouă, pui de iepui, rozătoare mici, broaște, insecte și chiar pești. Când vânează, zboară la o înălțime de 2 până la 6 m de la sol și plonjează brusc când identifică hrana.

Ritualul de împerechere al acestei specii este deosebit, masculul zburând în cercuri deasupra teritoriului e cuibărit, după care plonjează spre pământ, rostogolindu-se în aer. Uneori, femela îl însoțește în zbor, rostogolindu-se împreună în aer cu ghearele împreunate. Adesea, masculul îi oferă femelei hrană în aer.

Iernează în Africa și Peninsula Arabă de unde revine în a doua jumătate a lunii martie-prima jumătate a lunii aprilie. Cuibul, cu diametru ce ajunge chiar la 80 cm, sunt formate de femelă din crengi, stuf, fiind căptușit la interior cu iarbă. Femela depune 3-8 ouă în a doua jumătate a lunii aprilie. Incubarea lor durează 30-38 de zile și este asigurată de ambii părinți. După 35-40 zile, puii devin zburători, dar rămân în apropierea părinților încă 30 zile. După această perioadă, devin independenți.

Printre principalele pericole pentru această specie se numără degradarea habitatelor, vânătoarea ilegală, deranjul determinat de activitățile umane prin tăierea sau arderea stufului, otrăvirea. Activități precum refacerea zonelor umede, reducerea cantităților de pesticide folosite pe terenurile agricole, controlul practicilor ilegale ca arderea și tăierea stufului în perioadele nepotrivite și oprirea vânătorii sunt activități importante în vederea conservării speciei.

– A373 Coccothraustes coccothraustes (Linnaeus, 1758) – Botgros

Botgrosul este o specie sedentară în Europa și migratoare în cazul populației centrale asiatice. Aceasta din urmă migrează spre estul Asiei, precum și sudul Europei. Habitatul său specific este cel de păduri de foioase și amestec cu subarboret bogat, putând fi observat de la altitudini de 200 m până la peste 1000 m, atât în pădurile de la câmpie, cât și în arealele submontane. Preferă arborii cu coronament bogat pentru a-și putea poziționa cuibul cât mai aproape de vârfurile crengilor groase. Numele său este în strânsă legătură cu aspectul. Prezintă un cioc gros și puternic ce îl ajută la spargerea sâmburilor și semințelor. Ciocul este gri-albastru în perioada de cuibărit și galben în restul anului. Coada este scurtă, cu vârf alb. Pe aripi prezintă câte o dungă albă și lată ce este vizibilă în timpul zborului. Prezintă o lungime a corpului de circa 18 cm, o greutate de 46-70 g și o anvergură a aripilor de 30-33 cm.

Populația europeană este mare, estimată la cel mult 2,400,000 de perechi, din care mai mult de un sfert se află în România.

Sezonul de cuibărit se desfășoară în mai-iulie, perechile fiind formate în luna martie. Este o specie teritorială în general.

Cuibul este format din crenguțe, rădăcini și licheni. Femela depune 4-5 ouă în mai-iunie pe care le incubează 11-14 zile. După eclozarea ouălor, puii sunt hrăniți de ambii părinți timp de circa 2 săptămâni cu semințe și omizi pe care adulții le regurgitează în cuib. După aproximativ 30 zile de la eclozare, puii devin independenți.

Botgrosul este amenințat de degradarea ți pierderea habitatului drept urmare a activităților de defrișare în masă. Protejatea acestei specii depinde numai de interzicerea sau păstrarea regiunilor de cuibărit forestiere într-o stare favorabilă de conservare.

– A207 Columba oenas (Linnaeus, 1758) – Porumbel de scorbură

Porumbelul de scorbură este o specie migratoare, care iernează în sudul și vestul Europei, nord-vestul Africii și sud-vestul Asiei.

Penajul este cenușiu, cu reflexe metalice verzui și violete în regiunea gâtului, prezintă câteva pete negre pe aripi, ciocul este alungit și moale la bază, acoperit cu o pieliță în care se deschid nările.

Are o înălțime de circa 33 cm și o greutate de aproximativ 400 g.

Își construiește cuibul în scorburile arborilor din pădurile de șes și deal, în găuri din pereți calcaroși ai râurilor sau, uneori, folosesc cuiburi de coțofană. Este o specie monogamă. Femela depune 2-3 ponte pe an de câte 2 ouă incubate timp de 17-18 zile noaptea, dimineața și seara de femelă și la mijlocul zilei de mascul. Puii sunt nidicoli de aceea, după eclozare, mai sunt acoperiți timp de 10-12 zile. Adulții se hrănesc cu tuberculi, semințe, boabe și fructe, iar puii sunt hrăniți de ambii părinți, inițial cu un suc lăptos, iar mai apoi brânzos, secretat de o porțiune glandulară a gușei părinților. Mai târziu, după ce puii mai cresc puțin, sunt hrăniți cu semințe regurgitate de cei doi părinți.

– A208 Columba palumbus (Linnaeus, 1758) – Porumbel gulerat

Membru al familiei Columbidae, porumbelul gulerat este văzut adesea în zone cu arbori, parcuri și grădini, chiar în piețe din centrele orașelor. Acest porumbel este mai mare decât porumbelul domestic sălbăticit și mai ușor de identificat datorită petelor albe, verzi și purpurii de pe gât. Masculul și femela seamănă foarte bine, prezentând piept roz închis, spate gri, cioc și picioare roz și ochi galben deschis. Un individ adult are o lungime a corpului de 38-43 cm, o greutate de circa 450 g și o anvergură a aripilor de 68-77 cm. Populația europeană este formată din 9-17 milioane de perechi care reprezintă aproximativ 75% din populația globală.

Este o specie comună întregului continent european, populațiile din nordul extrem și părțile estice migrând spre sud și sud-vest pe timpul iernii pentru a evita gerul. În sudul și vestul Europei este o specie sedentară.

În ritualul nupțial, masculul merge țanțoș, își umflă gâtul, ține aripile jos și coada în formă de evantai. Acestea sunt urmate de un zbor în care produce sunete asemănătoare aplauzelor cu aripile, zboară cât de sus posibil și apoi planează spre pământ.

Se hrănește cu semințe, grâne, nevertebrate și resturi menajere.

Femela construiește cuibul din crenguțe, ierburi și frunze strânse de mascul. În luna aprilie începe sezonul de împerechere, fiind depuse 2 ouă ce vor fi incubate de cei doi părinți timp de 17 zile. După eclozare, puii sunt hrăniți cu alimente regurgitate din gușa părinților. Părăsesc cuibul la vârsta de 29-35 zile sau mai devreme atunci când le este deranjat cuibul.

Există cazuri în care acești porumbei scot și câte două rânduri de pui pe an. Un individ atinge maturitatea sexuală la vârsta de un an.

– A231 Coracias garrulus (Linnaeus, 1758) – Dumbrăveancă

Dumbrăveanca este o specie prezentă în sudul și estul Europei, fiind caracteristică zonelor uscate, călduroase, reprezentate de pădurile rare de luncă din preajma pajiștilor. Dimensiunile sunt similare stăncuței: lungimea corpului de 52-57 cm, greutate de 127-160 g și o anvergură a aripilor de 52-57 cm. Este recunoscută după penajul albastru-azuriu ce acoperă capul, gâtul și pieptul, spatele fiind maroniu-ruginiu.

Este o specie teritorială și foarte sensibilă la modificările de folosire a terenurilor, fiind considerate bioindicator pentru habitatele mozaicate

Se hrănește cu rozătoare, broaște, șopârle, șerpi, păsări și insecte. Vânează pândind perioade lungi de pe crengi sau fire electrice.

Dumbrăveanca iernează în Africa și străbate peste 10,000 km între teritoriile de cuibărit și cele de iernat. Revine din cartierele de iernare în a doua jumătate a lunii aprilie. Ritualul de împerechere cuprinde răsuciri și plonjări rapide.

Cuibărește în scorburile copacilor bătrâni unde femela depune 3-6 ouă în a doua jumătate a lunii mai. Incubația durează 17-19 zile fiind asigurată de către femelă. Puii sunt îngrijiți de ambii părinți și devin zburători după circa 30 zile.

Principalele amenințări la adresa acestei specii sunt reprezentate de degradarea habitatelor, reducerea locurilor de cuibărit, vânătoarea ielgală, folosirea largă a pesticidelor.

– A212 Cuculus canorus (Linnaeus, 1758) – Cuc

Cucul este vizitator de vară în Europa, fiind întâlnit în păduri sau în zonele cu arbori, pajiști sau stufărișuri. Este o pasăre diurnă, solitară, atingând maturitatea sexuală la vârsta de doi ani. Prezintă o lungime a corpului de 32-36 cm, o greutate de 110-130 g și o anvergură a aripilor de 54-60 cm. Penajul este gri-albăstrui pe părțile superioare, alb cu dungi orizontale de culoare închisă pe piept.

Populația europeană este foarte mare, fiind formată din 4,2-8,6 milioane de perechi. Rusia este țara europeană cu cea mai mare populație de cuci și, alături de România, constituie țările la nivelul cărora populațiile acestei specii au rămas stabile.

Se hrănește în special cu omizi, insecte, uneori cu ouăle și puii altor păsări mici.

Migrează spre cartierele de iernare din sudul Africii în luna august și revine în luna aprilie pentru cuibărit. Ritualul nupțial este asigurat de ambii parteneri: femela emite chemări pentru a-și apropia masculul, acesta desfăcându-și aripile și coada, aplecându-se și rotindu-se în fața ei.

Femela depune 1-25 ouă în perioada aprilie-mai. Aceasta selectează cuiburi ce aparțin unor specii agreate de ea, așteaptă până când ouăle sunt în stadiul potrivit, scoate unul dintre ouăle speciei gazdă și îl înlocuiește cu al ei. În acest mod, pasărea gazdă va asigura atât incubația, cât și creșterea puiului de cuc care părăsește cuibul după circa 20 zile.

Declinul populației de cuc a fost asociat cu declinul înregistrat în rândul populațiilor speciilor gazdă prin distrugerea habitatelor specifice sau micșorarea suprafeței lor. În acest sens, eforturile de conservare ar trebui îndreptate spre monitorizarea speciilor gazdă pentru ouăle de cuc și protejarea habitatelor acestora.

– A236 Dryocopus martius (Linnaeus, 1758) – Ciocănitoare neagră

Ciocănitoarea neagră este specie prezentă în cea mai mare parte a continentului european, fiind larg răspândită în pădurile de foioase, de amestec și de conifere, cu arbori ajunși la maturitate. Este cea mai mare ciocănitoare din Europa, având dimensiuni apropiate cu cele ale unei ciori.

Prezintă o lungime a corpului de 40-46 cm, o greutate de 250-370 g și o anvergură a aripilor de 67-73 cm. Penajul este negru, masculul prezentând întreg creștetul roșu spre deosebire de femelă care are pata roșie doar în partea din spate a creștetului capului. Se hrănește cu insecte și larvele acestora de sub scoarța arborilor.Populația europeană este mare, formată din 740,000-1,400,000 perechi. Cele mai mari efective din Europa sunt localizate în Rusia și Belarus.

Această ciocănitoare realizează excavații mari în arborii bătrâni și uscați din două motive: pentru odihnă și pentru cuibărit. Cavitatea pentru cuib este localizată la o înălțime de 4-25 m, diametrul variază între 8 și 11 cm, iar timpul de realizare al acesteia poate ajunge și la câteva săptămâni. Femela depune în aprilie-mai 4-6 ouă. Incubația durează 12-14 zile și este asigurată de ambii parteneri. Puii sunt îngrijiți de ambii părinți și devin zburători după 24-28 zile.

Ciocănitoarea neagră este considerată specie cheie în zonele împădurite, asigurând spații de cuibărit pentru multe specii de păsări și mamifere. Este o specie amenințată de degradarea habitatelor și reducerea locurilor de cibărit prin eliminarea arborilor maturi, a lemnului mort pe picior din păduri și a copacilor scorburoși. Managementul pădurilor ar trebui să țină cont și de cerințele de habitat ale acestei specii.

– A026 Egretta garzetta (Linnaeus, 1766) – Egreta mică

Egreta mică este o specie prezentă pe întreg continentul european, cu exceptia Peninsulei Scandinavice. Este specifică zonelor umede ce au pâlcuri de copaci.

Este o pasăre elegantă ce are o lungime a corpului de 55-65 cm, o greutate de 350-550 g și o anvergură a aripilor de 88-106 cm. Penajul este complet alb, degetele sunt galbene, iar picioarele și ciocul negre, acestea fiind semne distinctive care o deosebesc de egreta mare. În partea posterioară a capului are 2-3 pene ornamentale lungi și înguste. Se hrănește cu peștișori, broaște sau alte animale acvatice mici. Vânează stând la pândă sau deplasându-se cu atenție în ape mici.

Populația europeană a acestei specii este aproximată la 68,000-94,000 de perechi.

Iernează pe continentul african de unde sosește la începutul lunii aprilie.

Egreta mică cuibărește în colonii mixte alături de alte specii de stârci și cormorani. Cuibul este amplasat pe sălcii și, uneori, în stuf sau lăstărișuri dese situate în apropierea bălților. Ambii parteneri participă la realizarea cuibului din crengi și stuf. Femela depune 3-4 ouă în a doua jumătate a lunii mai-prima jumătate a lunii iunie. Acestea sunt incubate de ambii părinți timp de 21-25 zile. După eclozare, puii rămân în cuib timp de aproximativ o lună, dar continuă să fie hrăniți până la vârsta de 40 zile când devin independenți.

Principalele amenințări la adresa speciei sunt degradarea habitatelor prin reducerea suprafețelor umede, tăierea sălciilor și deranjul coloniilor. Contrar acestora, se încurajează reducerea deranjului prin protejarea coloniilor de către vizitatori, cât și interzicerea vânătorii.

– A099 Falco subbuteo (Linnaeus, 1758) – Șoimul rândunelelor

Vizitator de vară pe aproape tot continentul european, șoimul rândunelelor este o specie ce trăiește în zone deschise, joase, cu pâlcuri de copaci și vegetație, deseori situate în apropierea unor ape. Lungimea corpului unui individ adult este de 28-36 cm, greutatea corporală medie a unui mascul de 131-232 g și a unei femele de 141-340 g, iar anvergura aripilor este de 70-85 cm.

Se hrănește vănând în zbor insecte mari, păsări mici și lilileci, ocazional mamifere mici și reptile. Șoimul rândunelelor este o speciei activă seara când vânează păsările care se strâng în stoluri. Uneori vânează și pe timp de noapte.

Populația europeană este formată din 71,000-120,000 de perechi, constituind sub un sfert din populația globală.

Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 2 ani. Ritualul de împerechere este unul aerian, masculul pasându-i hrană femelei. În sezonul de împerechere sunt teritoriale și ocupă, de obicei, cuiburi abandonate de ciori sau alte specii. Femela depune 2-4 ouă în luna iunie care sunt incubate de ambii părinți timp de 37-33 zile. La vârsta de 30-35 zile, puii părăsesc cuibul, însă rămân în continuare dependeți de părinți timp de 5 săptămâni.

Efectivele acestei specii sunt vulnerabile în fața vânătorii ilegale desfășurate în timpul migrației, cât și de distrugerea habitatului și intensificarea agriculturii. Efectele acestora sunt resimțite, în primul rând, la nivelul speciilor de isecte și păsări ce constituie sursă de hrană importantă, astfel considerându-se că măsurle de conservare ar trebui îndreptate către practicile agricole care să favorizeze și viața sălbatică.

– A096 Falco tinnunculus (Linnaeus, 1758) – Vânturel roșu

Vânturelul roșu este o pasăre de pradă mică ce cuibărește pe continentul european. Populațiile nordice și estice migrează în sud pentru a ierna, restul fiind sedentare. Această specie poate fi întâlnită într-o varietate mare de habitate, chiar și în zonele urbane. Pentru a vâna, are nevoie de vegetație joasă, deschisă, așa cum sunt zonele din jurul fermelor, pajiștile, parcurile sau lizierele.

Este ușor de identificat după zborul  pe loc caracteristic, în care ține coada lungă deschisă ca pe un evantai. Masculii se diferențiază de femele prin culoarea penajului:  masculii au coada și capul cenușii, iar femela prezintă capul, coada și spatele maronii cu dungi negre.

Din punct de vedere morfometric, vânturelul roșu are o lungime medie a corpului de 30-37 cm, o greutate de 190 g (masculi) și 220 g (femele) și o anvergură a aripilor de 68-70 cm.

Populația europeană este formată din 330,000-500,000 de perechi, fiind în declin.

Vânturelul roșu se hrănește cu mamifere mici, dar și cu păsări mici sau nevertebrate. Prada este căutat zburând pe loc deasupra solului. Datorită vederii excelente și a faptului că pot vedea lumina ultraviolet, precizi cu care vânează estecrescută.

Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de un an. În ritualul nupțial, masculul zboară în jurul femelei și îi aduce hrană.

Perechile sunt teritoriale și revin anual la acelașii cuib. Cuibărește în scorburi, clădiri sau în cuiburi abandonate ale altor specii. Femela depune în aprilie-mai 4-5 ouă ce vor fi incubate tot de aceasta pentru circa o lună. Puii sunt hrăniți de ambii parteneri. După 27-40 zile, puii ărăsesc cuibul, dar își continuă traiul alături de părinți încă o lună.

Declinul speciei se accentuează odată cu intensificarea agriculturii. A pierderii habitatului sau a declinului efectivelor de mamifere mici, prada lor principală.

– A097 Falco vespertinus (Linnaeus, 1766) – Vânturel de seară

Cunoscut și sub denumirea de șoimuleț de seară, Falco vespertinus este o pasăre de talie medie spre mică prezentă pe teritoriul continentului european, în sudul și estul acestuia. Este o specie caracteristică zonelor deschise, cu pâlcuri de pădure, pășunilor și suprafețelor agricole ce au altitudine redusă. În Asia, această specie este prezentă și în zone înalte, chiar la altitudini de 1500 m.

Populația europeană este mică, formată din 26,000-39,000 de perechi, și în continuă descreștere.

Vânturelul de seară prezintă o lungime medie a corpului de 28-35 cm, o greutate de 130-200 g și o anvergură a aripilor de 65-75 cm. Masculul se diferențiază de femelă prin mărime și culoarea penajului: masculul prezintă o combinație între albastru-gri închis pe corp și o culoare de roșu-ruginiu pe penele picioarelor și a celor subcodale, iar femela este mai mare și are penajul gri-albastru pe spate și ruginiu pe corp.

Se hrănește cu insecte, mamifere mici, broaște sau șerpi. Cea mai mare parte a hranei este constituită din insecte și este capturată în zbor. Pentru a-și căuta prada planează sau merge pe sol. Așa cum îi spune și numele, este o specie care vânează cel mai activ la răsărit și în amurg.

Iarna o petrece pe continentul african, revenind în a doua jumătate a lunii aprilie-prima jumătate a lunii mai. Cuibărește în colonii, fiind astfel cunoscută ca specie socială, și ocupă cuiburi vechi ale altor specii de răpitoare sau corvide, fiind astfel dependentă de coloniile de ciori de semănătură.

Femela depune 3-4 ouă în a doua jumătate a lunii mai-începutul lunii iunie care sunt incubate de ambii parteneri timp de 27-28 zile. După 30 zile de la eclozare, puii devin zburători și, după alte 7 zile, independenți.

Printre principalele amenințări ce duc la declinul efectivelor de vânturel de seară se numără absența locurilor de cuibărit ca urmare a reducerii efectivelor de ciori de semănătură, defrișarea pâlcurilor de copaci din zonele de cuibărit și intensificarea agriculturii prin folosirea pesticidelor.

– A359 Fringilla coelebs (Linnaeus, 1758) – Cinteză

Cinteza este o specie sedentară pe cuprinsul Europei, dar există și efective care migrează spre nord și nord-est pentru reproducere, ajungând până în centrul Asiei. Este o pasăre cu răspândire largă în Europa, fiind întâlnită în toate tiourile de habitate forestiere, din zonele de câmpie și deal, până în cele montane  până la altitudini de 1500 m.

Masculul se diferențiază de femelă prin penaj. Acesta este viu colorat, are capul gri, obrajii, spatele și gâtul maronii, pieptul roșiatic, coada neagră cu baza cozii verzui, iar aripile negre cu două benzi albe spre partea superioară. Femela este predominant verzuie, aripile fiind ca cele ale masculului.

Lungimea medie a unui adult este de 14-16 cm, greutatea de 19-29 g și anvergura aripilor de 25-29 cm.

La nivelul continentului european, populația cuibăritoare este formată din 130,000,000-240,000,000 perechi dintre care în România 2,450,000-6,300,000 perechi.

Efectivele migratoare încep migrația în perioada septembrie-octombrie și revin în martie-aprilie pentru sezonul de cuibărit. Acesta se desfășoară în perioada mai-iulie, perechile monogame formându-se din luna martie. Masculii își atrag perechile printr-un cântec strident

Cuibul este construit la o înâlțime de câțiva metri față de sol, în coronamentul arborilor sau în strat arbustiv dens. Acesta este construit din rădăcini, paie și pene pe interior, iar pe exterior este întărit cu licheni, pânze de păianjen și mușchi, fiind adâncit.

Femela depune 4-5 ouă în mai-iunie pe care le incubează timp de 10-16 zile. Până la vârsta de 12-18 zile, puii sunt îngrijiți de ambii părinți. După această perioadă, puii părăsesc cuibul, însă sunt hrăniți în continuare de către părinți timp de încă 3 săptămâni. Cinteza depunde 2-3 ponte pe an, cea de-a doua fiind depusă în perioada iunie-iulie. Ating maturitatea sexuală în al doilea an de viață.

Se hrănește la nivelul solului sau în coronamentul arborilor cu insecte și semințe. Uneori poate fi observată și în parcuri sau grădini din zona urbană, acolo unde există hrănitori artificiale.

Ca în cazul majorității speciilor, și cinteza este amenințată de degradarea și pierderea habitatului specific ca urmare a defrișărilor în masă. Protejarea speciei prin menținerea efectivelor sale se poate realiza doar printr-un management forestier favorabil pentru aceasta, inclusiv păstrarea regiunilor de cuibărit forestiere într-o stare favorabilă de conservare.

– A075 Haliaeetus albicilla (Linnaeus, 1758) – Codalb

Codalbul, sau vultur cu coada albă, este o specie răspândită în special în nordul, centrul și estul continentului european. Populațiile nordice și estice sunt migratoare, restul fiind sedentare. Codalbul este o pasăre de pradă diurnă, caracteristică zonelor deschise din apropierea coastelor marine și lacurilor cu apă dulce, cu arbori bătrâni în apropiere, sau insulelor stâncoase.

Populația europeană este mică și formată din 5,000-6,000 perechi, cele mai mari efective fiind localizate în Norvegia, Polonia, Rusia.

Prezintă o lungime a corpului de 76-92 cm, o greutate de 4,100 g (mascul) și 5,500 g (femelă) și o anvergură a aripilor de 190-240 cm.

Înfățișarea este asemănătoare în cazul celor două sexe: adulții prezintă cioc și iris galbene, coada albă și corp maroniu, iar tinerii au ciocul, irisul, coada și corpul închise la culoare. Coada devine albă după 8 ani, iar penajul caracteristic al unui adult este complet la vârsta de 5-6 ani.

Se hrănește cu pește, păsări de apă, mamifere mici și uneori leșuri. În perioada aprilie-mai, când peștii depun icrele, stă nemișcat în ape mici și prinde rapid peștii care trec prin apropiere. Rareori se scufundă după pradă și, uneori, fură hrană și de la alte păsări. De regulă, vânează executând un zbor jos deasupra apei de unde își prinde prada sau descrie cercuri largi la 200-300 m înălțime de unde își caută prada.

Atinge maturitatea sexuală la vârsta de 5 ani și tinde să își păstreze perechea toată viața. Primăvara, după ocuparea teritoriului, perechea zboară deasupra acestuia și execută zboruri cu rostogoliri în aer la aproximativ 200 m altitudine. Pentru cuibărit folosește anual același teritoriu și, alternativ, 2-3 cuiburi.

Cuibul este construit de ambii partenei, femela aranjând crengile aduse de mascul. Interiorul acestuia este căptușit cu mușchi, iarbă sau lână. Femela depune în prima jumătate a lunii martie circa 2 ouă incubate de ambii părinți, în special de femelă. În cazul în care nu asigură hrana sau incubația, masculul veghează cuibul în apropiere. După eclozare, puii rămân cu unul dintre adulți în permanență la cuib, iar după această perioadă cei doi părinți vânează împreună. Puii devin zburători după 70-80 zile și independenți în 100 zile.

Pentru această specie a fost realizat un Plan Internațional de Acțiune deoarece la adresa efectivelor de codalb au fost identificate o serie de amenințări ce duc la declinul acestora: distrugerea habitatelor umede, tăierea pădurilor, creșterea deranjului produs de activitățile umane, otrăvirea accidentală și coliziunea cu palele turbinelor eoliene.

– A131 Himantopus himantopus (Linnaeus, 1758) – Piciorong

Piciorongul este o specie prezentă pe cea mai mare parte a continentului european, cu excepția zonei nordice. Este o specie caracteristică zonelor cu ape puțin adânci, apelor interioare și coastelor marine.

Lungimea medie a corpului unui individ este de 33-36 cm, greutatea de aproximativ 180 g, iar anvergura aripilor de circa 75 cm. Adulții sunt foarte asemănători, ușor diferențiați prin faptul că mascului are mai mult negru pe cap. Picioarele lungi și roșii îi conferă eleganță și, proporțional cu corpul, este pasărea cu cele mai lungi picioare din țara noastră. Penajul este negru cu alb.

Populația europeană a speciei este mică și stabilă, formată din 37,000-64,000 de perechi. Cele mai mari efective sunt localizate în Spania, Turcia și Rusia.

Hrana este reprezentată de insecte, moluște, crustacei, păianjeni, pești mici și semințe.

Piciorongul este o specie sociabilă, monogamă, deplasându-se în stoluri și cuibărind în colonii mici. Cuiburile sunt așezate pe sol și sunt căptușite superficial cu vegetație. Iernează în Africa și revine în luna aprilie. Femela depune în a doua jumătate a lunii mai-a doua jumătate a lunii iunie 3-4 ouă incubate de ambii parteneri timp de 25-26 zile. Puii părăsesc cuibul la scurt timp după eclozare, dar sunt hrăniți de părinți. Aceștia devin zburători la vârsta de 28-32 zile.

Principalele pericole ce afectează specia sunt degradarea și distrugerea habitatelor, deranjul produs de activitatea turistică, urbanizarea. Prioritare pentru conservarea acestei specii sunt păstrarea habitatelor specifice și reducerea deranjului în zonele de cuibărit.

– A299 Hippolais icterina (Vieillot, 1817) – Frunzarița galbenă

Frunzarița galbenă este un vizitator al întregii Europe, mai puțin în zonele extreme din vestul și sudul continentului. Este prezentă în pădurile de foioase cu arboret dens și înalt, în parcuri sau grădini, de cele mai multe ori în apropierea surselor de apă.

Este o pasăre de mărime medie, având o lungime a corpului de 12-14 cm, o greutate de circa 13 g și o anvergură a aripilor de 20-24 cm. Prezintă un penaj divers, de culoare verde-maroniu pe părțile superioare, cu galben pe părțile inferioare și o linie galbenă distinctivă pe aripi. Are cioc lung și portocaliu, sprânceană galben palid și picioare gri-albăstrui.

Populația europeană este estimată la 3,5-7 milioane de perechi, populațiile din est fiind cele mai stabile.

Se hrănește cu insecte mici, iar spre final de vară cu fructele arbuștilor. Se hrănesc pe timpul zilei, zburând din creangă în creangă și prinzând insecte.

Frunzarița galbenă este o specie migratoare. Își petrece sezonul rece în Africa subsahariană spre care pleacă în luna august, revenind în luna aprilie.

Ating maturitatea sexuală la vârsta de un an. Perechile, odată formate, rămân împreună toată viața, în perioada de cuibărire fiind teritoriale. În urma ritualului nupțial, perechile construiesc un cuib în formă de cupă din mușchi, rădăcini și rămurele la încheietura a două crengi de copac sau în tufișuri la o distanță de câțiva metri față de sol.

Împerecherea are loc în mai-iulie. Femela depune 3-6 ouă incubate doar de aceasta timp de 13-15 zile. Rareori masculul o ajută pe timpul zilei. Puii sunt hrăniți de ambiipărinți pentru aproximativ 15 zile și încă 1- după primul lor zbor.

Este o specie sensibilă la distrugerea pădurilor de foioase, astfel încât lucrările de despădurire trebuie să țină cont de habitatele ei specifice.

– A251 Hirundo rustica (Linnaeus, 1758) – Rândunica

Cunoscută drept vestitoare a primăverii, rândunica este o pasăre mică, cu cioc turtit și lățit la bază, cu aripi lungi, coadă bifurcată și picioare scurte. Poate fi ușor recunoscută după zborul caracteristic în timpul căruia coada este adânc bifurcată, iar aripile lungi și zvelte larg deschise. Partea dorsală a corpului este negru-albastră lucioasă, fruntea și gâtul sunt cafenii-roșii, iar partea ventrală este alb-cafenie-galbenă. De asemenea, prezintă o dungă care trece peste gușă de culoarea părții dorsale a corpului.

Rândunica este o pasăre migratoare care revine din cartierele de iernare în martie-aprilie. Este o specie sociabilă ce interacționează foarte mult cu omul. Cuibul este construit în case și șoproane, în locuri considerate ca fiind sigure și la adăpost. Preferă grinzi, cornișe proeminente, streșinile caselor, hambare sau garaje. Cuibul este construit de cei doi parteneri, fixat bucată cu bucată cu pământ mâlos, și are forma unui sfert de emisferă. Interiorul este căptușit cu ierburi, pene și este construit astfel încât să poată fi clocite până la 6-7 ouă deodată.

Femela depune 2-7 ouă pe care le incubează singură. După eclozare, puii sunt îngrijiți de ambii părinți.

De regulă, sunt depuse două rânduri de ponte: prima în luna mai și cea de-a doua în luna august. Uneori, datorită unei toamne timpurii, este posibil ca puii din a doua serie să nu supraviețuiască.

Rândunica se hrănește doar cu insecte pe care le vânează în zbor. La sfârșitul lunii septembrie, migrează spre sud în stoluri mari, pe timpul nopții.

– A022 Ixobrychus minutus (Linnaeus, 1766) – Stârc pitic

Stârcul pitic este o specie prezentă pe tot continentul european, în Peninsula Scandinavă și Marea Britanie fiind o specie observată foarte rar. Chiar și în țara noastră este văzută mai greu datorită faptului că este o specie retrasă, cu o viață ascunsă, fiind greu de observat.

Este o specie specifică zonelor umede cu maluri acoperite de stuf și răchită.

Populația europeană este estimată la 60,000-120,000 de perechi, fiind stabilă în prezent.

Adulții prezintă o lungime medie a corpului de 33-58 cm, o greutate de 140-150 g și o anvergură a aripilor de 48-58 cm. Prezintă dimorfism sexual: femela are spatele maro cu striații negre, iar masculul are spatele complet negru. Hrana este reprezentată de peștișori, broaște, insecte acvatice și larvele acestora, rareori și pui mici ai altor specii care trăiesc în stuf.

Își petrece iarna în Africa și revine în prima jumătate a lunii aprilie. Perechea formată își construiește cuibul în trestie din anul precedent, căzută la pământ, sau pe ramuri de răchită la înălțimi mai mici de 50 cm. Cuibul are forma unei farfurii și este construit din trestie, papură și alte resturi vegetale.

Femela depune 5-7 ouă în a doua jumătate a lunii mai, uneori chiar și în luna iunie, incubate de ambii părinți. Puii eclozează după 16-20 zile și rămân în cuib timp de 7-10 zile fiind hrăniți cu larve de insecte, insecte, mormoloci și lipitori. Devin zburători și independenți la vârsta de o lună.

Printre principalele amenințări ce duc la declinul populației se numără degradarea habitatelor prin arderea stufului, poluarea apelor și prădarea cuiburilor. În acest sens, sunt recomandate tăierea succesivă a stufului și reducerea deranjului prin interzicerea vânătorii.

– A338 Lanius collurio (Linnaeus, 1758) – Sfrâncioc roșiatic

Sfrânciocul roșiatic este o specie larg răspândită pe tot continentul european. Este întâlnită până la altitudini de 1,700 m. Este o specie caracteristică zonelor agricole, zonelor de pășune cu multe tufișuri și mărăcinișuri.

Un adult prezintă o lungime medie a corpului de 16-18 cm, o greutate de 25-37 g și o anvergură a aripilor de 26-31 cm. Cele două sexe se diferențiază prin penaj: masculul are capul gri și corpul maroniu, iar femela este în întregime maronie.

Se hrănește cu insecte, mamifere mici, păsări mici, șopârle, broaște. Atunci când hrana este abundentă, are obiceiul de a vâna și fixa în spinii arbuștilor ca sursă de hrană pentru zilele ploioase, când hrana nu este disponibilă. Odată prinsă, prada este omorâtă prin lovituri precise cu ciocul în spatele gâtului. Din acest motiv, numele speciei Lanius (lat.) semnifică măcelar.

Revine din cartierele de iernare din Africa în luna aprilie, în grupuri mici de până la 7 păsări. Cuibul este construit în mărăcini sau copaci mici, la înălțimi de 2 m față de sol. Este construit de ambii parteneri din materiale vegetale căptușite cu iarbă și mușchi în aproximativ 5 zile. Femela depune 4-6 ouă în a doua jumătate a lunii mai-prima jumătate a lunii iunie pe care le incubează timp de 13-15 zile. Pe toată perioada incubației, femela este hrănită de către mascul. După eclozare, puii sunt hrăniți de ambii părinți și devin zburători după circa 2 săptămâni.

Principalele amenințări la adresa speciei sunt degradarea habitatelor, intensificarea agriculturii și dezvoltarea monoculturilor. Se recomandă, în vederea atenuării impactului negativ, păstrarea unui mozaic de habitate cu prezența de arbuști și mărăcinișuri în zonele agricole și pășuni.

– A339 Lanius minor (Gmelin, 1788) – Sfrâncioc cu frunte neagră

Sfrânciocul cu fruntea neagră este o specie răspândită în sudul și estul continentului european, fiind caracteristică zonelor agricole deschise cu tufișuri și copaci izolați.

Prezintă o lungime a corpului de 19-21 cm, o greutate de 40-60 g și o anvergură a aripilor de 32-35 cm. Ambele sexe au penaj similar: gri pe cap și spate, aripile sunt negre, iar pieptul și abdomenul au o nuanță ușoară de roz. Hrana principală este reprezentată de insecte, dar uneori se hrănește și cu melci, pui de alte păsări și chiar șoareci. Pentru a vâna, stă la pândă în locuri în care are o bună vizibilitate aflate la o înălțime de maxim 6 m, uneori chiar pe fire electrice.

Populația europeană este mare, formată din 620,000-1,500,000 de perechi, însă prezintă o tendință generală de scădere.

Sfrânciocul cu fruntea neagră își petrece iarna în Africa, în Botswana, Namibia, Zimbabwe și Africa de Sud, revenind în prima jumătate a lunii mai. Perechea formată își amplasează cuibul în copaci, la o înălțime de 3-6 m, la o ramificație a crengilor. Acesta este construit de ambii parteneri în circa 9 zile din crenguțe și rădăcini, căptușit cu frunze și flori ale plantelor aromatice. Femela depune 3-7 ouă în a doua jumătate a lunii mai-prima jumătate a lunii iunie incubate de cei doi părinți timp de aproximativ 2 săptămâni. Femela este hrănită de mascul atunci când asigură incubația. După eclozare, puii sunt îngrijiți de ambii părinți și devin zburători în 16-18 zile. În cazul în care prima pontă este distrusă, aceasta poate fi înlocuită cu o a doua.

Specia este amenințată, în primul rând, de degradarea habitatelor, de intensificarea agriculturii și dezvoltarea monoculturilor. Se recomandă, în vederea conservării efectivelor acestei specii, păstrarea unui mozaic de habitate cu arbuști și mărăcinișuri în zonele deschise agricole și cu pășuni.

– A459 Larus cachinnans (Pallas, 1811) – Pescăruș pontic

Pescărușul pontic este o specie ce cuibărește în zona lacurilor înconjurate de zone întinse de stuf din regiunea de stepă și semideșert, pe lacuri de acumulare, râuri și pe insulele râurilor cu vegetație scurtă, cu iarbă și tufișuri.

Prezintă ochi galbeni, cioc galben strălucitor cu un punct roșu lângă vârf și picioare roz-cenușii. Juvenilii au culoare bej-maronie și sunt pestriți.

Se hrănesc cu pești, moluște, crustacee, insecte, reptile, mamifere mici, deșeuri menajere, uneori chiar cu ouă și puii altor specii de păsări.

În ritualul nupțial, femela își alege masculul apropiindu-se de el. Înainte de a se alătura acesteia, masculul începe să-i atace și să-i îndepărteze pe ceilalți masculi din preajmă. Femela îi cere mâncare masculului pe care acesta o regurgitează direct în ciocul ei.

După formarea perechilor, este selectat locul de cuibărit unde va fi construit cuibul de către cei doi parteneri. În această perioadă, masculul manifestă o teritorialitate accentuată, apărându-și zona într-un mod agresiv de alți indivizi care se apropie. Luptele dintre masculi se rezumă la mișcări bruște ale capului de sus în jos și smulgerea rapidă cu ciocul a unor fire de iarbă.

Cuibul este construit din diverse materiale precum vegetație, pene, fiind poziționat lângă sau sub un tufiș, pe stânci sau pe insule.

Femela depune 2-3 ouă brune și pătate ce vor fi incubate timp de circa o lună de cei doi parteneri. După eclozare, puii părăsesc cuibul la doar câteva zile, ascunzându-se în vegetație. Devin zburători la vârsta de 40 zile.

– A177 Larus minutus (Pallas, 1776) – Pescăruș mic

Specie prezentă cu precădere în nord-estul continentului, pescărușul mic preferă zonele umede reprezentate de lacuri bogate în stuf, mlaștini sau coaste lagunare cu apă salmastră sau marină. Conform denumirii sale, este cel mai mic dintre pescăruși, un individ adult având o lungime medie a corpului de 25-30 cm, o greutate de 88-160 g și o anvergură a aripilor de 70-78 cm.

Înfățișarea masculilor și femelelor este similară. Prezintă un penaj al capului negru, aripi late și rotunjite, partea de sub aripi este închisă la culoare, culoarea picioarelor este roșu aprins, ciocul este închis la culoare, negru-roșiatic, iar gâtul și spatele sunt albe.

Populația europeană este mică, formată din 24,000-58,000 de perechi. Cele mai mari efective cuibăritoare sunt în Rusia, Finlanda, Belarus și Estonia, iar dintre exemplarele care iernează în Europa, cele mai multe sunt localizate în Olanda, Turcia, Azerbaijan și Germania.

Se hrănește cu insecte, inclusiv libelule, viermi și peștișori și manifestă preferință pentru larvele de chironomide. Se hrănește alături de alte specii de pescăruși, prinzând insecte în zbor sau scufundându-se și înotând după pești.

Iernează în Europa și pe coastele Mării Negre  și Mării Caspice. Revine în a doua jumătate a lunii aprilie, prim ajumătate a lunii mai. Cuibărește în colonii așezate la sol, în apropierea apei. La construirea cuibului participă ambii parteneri. Cuibul este construit din resturi vegetale. Femela depune 2-3 ouă în a doua jumătate a lunii iunie. Incubația este asigurată de cei doi părinți și durează 23-25 zile. La câteva zile de la eclozare puii părăsesc cuibul, dar rămân în continuare dependenți de cei doi părinți timp de 21-24 zile când devin zburători și își pot purta singuri de grijă.

Principala amenințare la adresa acestei specii este distrugerea habitatelor umede, mai ales în zonele de cuibărit și în zonele situate pe traseul de migrație, poluarea apelor prin folosirea pesticidelor în agricultură. De asemenea, o altă amenințare este reprezentată de deranjul determinat de activitățile umane.

– A179 Larus ridibundus (Linnaeus, 1766) – Pescăruș răzător

Pescărușul răzător este specie cuibăritoare pe aproape tot continentul european. Europa deține mai mult de jumătate din populația globală a acestei specii. Preferă zonele cu ape calme, mici, cuibărind lângă mlaștini, iazuri, lacuri și zone uscate din apropierea apelor. Pe timpul iernii, manifestă preferință pentru o varietate de habitate, unele dintre ele în apropierea fermelor, parcurilor sau locurilor de joacă.

Este un pescăruș mic, având o lungime medie a corpului de 35-39 cm, o greutate de 200-400 g și o anvergură a aripilor de 86-100 cm.

Se hrănește cu insecte, viermi, pești, cadavre și chiar gunoaie menajere.

Cea mai mare parte a efectivelor europene migrează spre sud sau sud-vest pentru a ierna.

Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de doi ani. Cuibăresc în colonii, fiecare pereche apărându-și teritoriul. În ritualul de împerechere, masculul hrănește femela.

Cei doi parteneri își construiesc cuibul demarcând de vegetație o mică parcelă de pământ, în anumite zone umede cuibul fiind construit pe o movilă.

În Europa estică, femelele depun 2-3 ouă începând cu a doua jumătate a lunii aprilie. Incubația acestora este asigurată de ambii parteneri și durează 23-26 zile. După eclozare, puii părăsesc cuibul după 33-37 zile, timp în care sunt îngrijiți de părinți.

Amenințările ce duc la declinul efectivelor acestei specii nu sunt încă cunoscute, deși se consideră că una dintre ele ar putea fi reprezentat de deranjul cuiburilor prin desfășurarea anumitor activități antropice.

– A292 Locustella luscinioides (Savi, 1824) – Grelușel de stuf

Grelușelul de stuf este o specie ce cuibărește în stufărișuri, pe pajiști mlăștinoase cu papură, rogoz, sălcii, anini, dar și pe malurile lacurilor din zona de câmpie. În Europa, poate fi văzută până la altitudinea de 360 m.

Se hrănește cu insecte mici (2-4 mm) pe care le vânează în apropierea apei, agățându-se de tulpinile de stuf. Uneori consumă și păianjeni și melci.

Este o specie monogamp, teritorială și singuratică. Perioada de cuibărire se desfășoară în perioada mai-iulie. Ăn această perioadă poate avea și două serii de pontă.

Teritoriul este marcat de mascul prin cântece susținute pe vegetația înaltă. Cuibul este construit din fire de iarbă, stuf, papură sau rogoz uscat, fiind amplasat lângă apă, în partea de jos a tulpinii supraterane de stuf. Interiorul cuibului este căptușit cu fire de iarbă fine și frunze. Femela depune 3-6 ouă pe care le incubează timp de 10-12 zile. După eclozare, puii sunt hrăniți inițial de femelă, apoi de ambii parteneri, devenind zburători și părăsind cuibul la vârsta de 11-15 zile.

– A271 Luscinia megarhynchos (Brehm, 1831) – Privighetoare roșcată

Privighetoarea roșcată este oaspete de vară ce trăiește în păduri cu subarboret, dar și în parcuri, lunci și tufărișuri, adesea în apropierea zonelor umede, cât și în zone mai aride cu tufișuri dese. Adesea, poate fi observată și în livezi, grădini și parcuri urbane.

Prezintă un penaj general cafeniu, coadă maro-roșiatică. Se hrănește cu insecte și larve ale insectelor, păianjeni, melci, nevertebrate de talie mică, fructe și semințe.

Sezonul de cuibărit începe în luna mai. Ritualul nupțial este inițiat de mascul care execută un cântec pe toată durata zilei, seara, uneori toată noaptea. Cântecul este unul caracteristic, foarte melodios, din acest motiv sezonul de împerechere este unul epuizant pentru masculi, ei consumând multă energie pentru cântec și pentru alungarea altor pretendenți de pe teritoriul de cuibărit.

După formarea perechii, femela construiește cuibul din diverse materiale vegetale, direct pe sol sau în vegetație joasă, în desiș, la cel mult 30 cm față de sol. Femela depune 4-6 ouă pe care le va incuba timp de circa 2 săptămâni. După eclozare, puii sunt îngrijiți de cei doi părinți până la vârsta de 11-13 zile când devin apți de zbor.

– A230 Merops apiaster (Linnaeus, 1758) – Prigorie

Prigoria, cunoscută prin penajul său, este cea mai colorată pasăre din România și Europa. Este o specie migratoare prezentă în cea mai mare parte a Europei și în nordul Africii. Prezintă mărimea unei turturele și este viu colorată, cu capul și spatele cafenii, bărbia galbenă, pieptul albastru, coada verde, lungă și ascuțită, aripile cu galben, cafeniu și verde, iar ciocul lung, subțire, ascuțit și ușor curbat în jos. Preferă zonele cu maluri lutoase ale apelor. Hrana preferată a acestora este reprezentată de specii cuprinse în ordinul Hymenoptera (viespi, albine, furnici) pe care le selectează în funcție de mărime, mai ales în perioada de hrănire a puilor. Cu toate acestea, consumă și alte insecte, adaptându-se la teritoriul ales.

În perioada august-septembrie pleacă spre cartierele de iernare din sudul Africii și revine pentru cuibărire în luna mai. Cuibărește în colonii, în galerii lungi de 40-110 cm, uneori chiar și 150 cm, săpate în malurile abrupte ale râurilor sau pereților înalți ai carierelor de nisip.

Prigoriile sunt considerate problematice de către apicultori, considerându-se că acestea atacă stupinele, producând pagube mari. Acest lucru ar trebui privit mai în detaliu astfel încât să se elimine cauzele principale ce duc la apariția acestei probleme.

Printre cele mai importante măsuri de management pentru conservarea acestei specii se numără următoarele: renunțarea la insecticide și reducerea suprafețelor monoculturilor care, în mod direct sau indirect, afectează și efectivele de albine din stupine.

– A383 Miliaria calandra (Linnaeus, 1758) – Presură sură

Presura sură este prezentă, în țara noastră, în zonele joase, deschise, cu pâlcuri izolate de copaci și arbuști. Uneori, pe timpul verii, poate urca până în văile montane. Pe timpul sezonului reze, presura sură se adună în stoluri și migrează distanțe scurte în căutarea hranei.

Preferă clima mai caldă și, datorită acestui aspect, arealul său de distribuție ocolește nordul Europei, îndreptându-se spre sudul Europei, în special în bazinul Mării Mediterane.

Seamănă cu vrabia, prezentând o colorație a penajului generală maronie-cenușie cu multe dungi de culoare brun-închisă. Prezintă corp îndesat și robust și cioc puternic. O caracteristică specifică este formațiunea triunghiulară de la baza ciocului, vizibilă când acesta este deschis.

Lungimea medie a corpului unui individ adult este de 18 cm, greutatea de circa 55 g și anvergura aripilor este de 26-30 cm.

Se hrănește cu insecte și semințe pe timpul verii, iar iarna doar cu semințe

Perechile își construiesc cuibul direct pe pământ, fiind bine camuflat în iarbă sau tufișuri. Femela depune 3-5 ouă, uneori de două ori pe an.

– A073 Milvus migrans (Boddaert, 1783) – Gaia brună

Gaia brună este o specie cu răspândire largă pe continentul european. Este o pasăre de mărime medie, diurnă, caraceristică pădurilor localizate în apropierea zonelor umede.

Prezintă o lungime a corpului de 48-58 cm, o greutate de 650-940 g și o anvergură a aripilor de 130-155 cm. Femela este mai mare decât masculul, dar prezintă  înfățișare similară. Este mai mică decât gaia roșie. Este pasărea de pradă cu cea mai mare abundență, fiind distribuită pe 4 continente.

Populația europeană este formată din 64,000-100,000 de perechiși are o tendință de scădere.

Petrece  mult timp în aer în căutarea hranei. Se hrănește cu insecte, mamifere mici, resturi de la maifere mari, păsări, șerpi, broaște și pești. De asemenea, gaia brună este atrasă de fum și foc, vănând viețuitoarele ce fug de acestea.

Gaia brună sosește din crtierele de iernare în luna martie. Ritualul de împerechere este spectaculos: partenerii de urmăresc în zbor, se rotesc, plonjând și executând mișcări acrobatice impresionante.

Cuibărește în scobituri ale stâncilor și în copaci înalți, în apropierea zonelor umede și a așezărilor umane. Cuibul este poziționat în funcție de direcția predominantă a vânturilor. La construirea acestuia participă ambii parteneri, fiind alcătuit din crengi, căptușit cu resturi vegetale și împodobit cu ornamente.

În a doua jumătate a lunii aprilie, femela depune 2-3 ouă ce vor fi incubate timp de 30-35 zile de cei doi părinți. Puii încep să stea în picioare la vârsta de 17-19 zile, penele lor încep să apară după 18-22 zile, iar la vârsta de circa o lună, încep să dea din aripi. La 50 zile de la eclozare, aceștia încep să se mute pe crengi aflate în apropierea cuibului.

Pot cuibări după cel de-al doilea an de viață.

Principalele amenințări la adresa efectivelor de gaie brună sunt electrocutarea cu liniile electrice de medie tensiune, coliziunea cu autovehicule atunci când vânează, otrăvirea prin consumarea animalelor omorâte prin otrăvire, braconajul. Efecte pozitive semnificative privind tendința efectivelor acestei specii pot fi obținute prin păstrarea calității habitatelor preferate de aceasta, cât și prin oprirea vânătorii.

– A262 Motacilla alba (Linnaeus, 1758) – Codobatură albă

Codobatura albă este o specie cu largă răspândire în toată Europa, Asia și Peninsula Balcanică, și parțial în Africa. Populația globală totală se împarte în două: populația sedentară – distribuită în regiunea sudică și vestică a Europei și Turcia; populația migratoare – prezentă pe tot curinsul Asiei, nordul, centrul și estul Europei.

Această specie preferă habitatele situate în apropierea unor ape, fiind întâlnită și în parcuri și grădini, terenuri agricole, ajungând chiar și în zonele urbane și rurale.

Prezintă spate gri, creștet, tartița până la gușă coada și aripile negre și mărginite de alb. Un individ adult rezintă o lungime a corpului de 17-19 cm, o greutate de 17-25 g și o anvergură a aripilor de 25-30 cm.

Populația europeană este mare, formată din 13,000,000-26,000,000 de perechi cuibăritoare dintre care în România sunt 1,500,000-1,900,000 de perechi.

Populația migratoare de codobatură albă realizează migrații sezoniere, deplasându-se spre sudul Asiei și nordul Africii în septembrie-octombrie pentru perioada de iernare. Revin pentru a cuibări în martie-aprilie când se formează și perechile monogame. Cuibăritul are loc în mai-iulie.

Cuibul este construit din crenguțe uscate, iarbă, frunze, și sunt amplasate în crăpături din stânci, maluri de pământ, streșinile caselor situate în apropierea unor lacuri sau râuri. În mai-iunie, femela depune 5-6 ouă care vor fi incubate timp de 11-16 zile. Puii sunt hrăniți, de ambii părinți, până la vârsta de 16-17 zile. Hrana acestora constă în insecte și semințe capturate sau găsite pe sol, mai rar în aer. După 30-31 zile, puii părăsesc cuibul și devin independenți. Maturitatea sexuală este atinsă începând cu al doilea an de viață.

– A260 Motacilla flava (Linnaeus, 1758) – Codobatură galbenă

Codobatura galbenă este o secie migratoare răspândită pe tot continentul asiatic, european și doar parțial pe cel african, ajungând până în vestul Peninsulei Alaska și insulele austral-asiatice. Această specie migrează în perioada august-septembrie din Asia și Europa spre Africa și insulele austral-asiatice pentru perioada de iernat.

Este o specie ce manifestă preferință față de habitatele umede cu vegetație joasă, în Asia ocupând și habitate de tundră și stepă. În afara sezonului de cuibărit, este observată în apropierea terenurilor agricole, a lacurilor, iazurilor sau râurilor.

Prezintă aripi și coadă de culoare neagră cu borduri albe, picioare negre și corp galben. Lungimea corpului unui adult este de 16-17 cm, greutatea de 11-23 g, iar anvergura aripilor este de 24-25 cm.

În țara noastră, există două subsepecii de codobatură galbenă: subspecia flava, care are capul gri-albăstrui cu sprânceană albă, și subspecia feldegg care are capul negru.

Populația europeană este mare, formată din 7,900,000 – 14,000,000 de perechi cuibăritoare. Dintre acestea, în România sunt estimate a fi 800,000-1,200,000 de perechi.

Codobatura galbenă revine din cartierele de iernat în martie-aprilie. Cuibăritul se desfășoară în perioada aprilie-iulie, iar perechile monogame se formează la sosirea lor.

Cuibul este construit din fire de iarbă, căptușit la interior cu păr și pene ce provin de la diverse animale. Acesta este amplasat într-o adâncitură pe sol.

Femela depune 4-6 ouă în aprilie-mai pe care le incubează timp de 11-13 zile. După eclozare, puii sunt îngrijiți de cei doi părinți până la vârsta de 11-13 zile și pentru încă 2-3 săptămâni, până la părăsirea cuibului. Un individ devine activ pentru reproducere începând cu al doilea an de viață.

Se hrănește cu insecte de pe sol sau de la nivelul apei, uneori chiar de pe spatele vacilor sau oilor.

Specia este amenințată de degradarea și pierderea habitatului propice, acest lucru ducând la reducerea efectivelor din unele țări. Prioritar din punct de vedere conservativ, se recomandă protecția zonelor umede și a habitatelor specifice acestei specii în vederea menținerii parametrilor acesteia în limitele favorabile.

– A319 Muscicapa striata (Pallas, 1764) – Muscar sur

Muscarul sur este un oaspete de vară în țara noastră. Sosește în luna aprilie și pleacă spre locuri mai calde în septembrie.Este o pasăre mică, cu o culoare generală a penajului cenușie. Capul și spatele sunt brun-cenușii, gâtul și pieptul prezintă o alternanță de cenușiu cu crem, spre burtă este albicios, iar picioarele și ciocul sunt negre.

Lungimea corpului unui adult este de circa 14 cm, greutatea de 19 g, iar anvergura aripilor de aproximativ 25 cm.

Cerințele de habitat sunt diverse. Preferă zăvoaiele râurilor, pădurile rare de stejar și gorun, făgete, dar poate fi prezent și în parcuri, grădini, perdele forestiere sau zmeurișuri. Uneori poate fi observat și în localități unde cuibărește.

Muscarul sur se hrănește cu insecte pe care le observă de pe ramuri mai înalte ale arborilor. Își vânează prada cu multă precizie, revenind în acelașii punct din care a plecat pentru a o înghiți. Pe perioada migrației, se hrănește și cu fructe și semințe.

Dintre cei doi parteneri, femela este cea care construiește cuibul din rămurele, mușchi, rădăcini fine, licheni, puf și diverse fibre vegetale, toate prinse cu pânză de păianjen. Interiorul este căptușit cu pene, lână, păr, fibre vegetale și frunze uscate. Cuibul este bine ascuns, ampalsat în vegetația scundă sau, uneori, chiar într-o gropă pe sol.

Femela depune 3-6 ouă incubate deaceasta timp de 11-13 zile. În tot acest timp, masculul hrănește femela. Puii sunt îngrijiți de cei doi părinți și părăsesc cuibul după două săptămâni. Până la vârsta de 20 zile sunt hrăniți de părinți, iar după această perioadă devin independenți.

În anii în care există hrană din abundență, muscarii pot depune și o a doua pontă. La îngrijirea puilor din a doua pontă participă și puii zburători din prima pontă.

O caracteristică important de menționat este că muscarii evită parazitismul de cuib din partea cucului prin recunoașterea foarte bună a propriilor ouă.

– A023 Nycticorax nycticorax (Linnaeus, 1758) – Stârc de noapte

Stârcul de noapte este o pasăre prezentă în sudul și estul Europei, specifică zonelor umede cu apă dulce sau chiar sărată. Așa cum este și numele lui, stârcul de noapte este o specie nocturnă, fiind observată la apusul soarelui sau dimineața devreme. Pe timpul zilei se retrage în copaci sau tufișuri.

Lungimea corpului unui adult este de 58-65 cm, greutatea de aproximativ 800 g, iar anvergura aripilor de 90-100 cm. Indivizii adulți au o înfățișare similară, prezentând 3-4 pene înguste pe partea posterioară a capului, cu o lungime de 18-20 cm. Juvenilii au un penaj maroniu cu striuri albe în prima iarnă, iar a cea de-a doua iarnă au spatele maroniu față de cel negru al adulților.

Stârcul de noapte se hrănește în principal cu pești, dar și cu larve de insecte, mormoloci, lipitori și uneori șoareci.

Populația europeană este formată din 63,000-87,000 de perechi. În perioada 1970-1990 a înregistrat un declin moderat, iar după această perioadă s-a menținut constantă.

Iernează în Africa de unde revine în martie-aprilie pentru sezonul de cuibărit. Cuibărește în colonii mixte, formate din diferite specii de stârci și cormorani.Cuibul este amplasat pe sâlcii, uneori pe trestie bătrână, și are forma unei farfurii adânci. Este construit de cei doi parteneri din crenguțe și stuf.

Femela depune în aprilie-iunie 4-5 ouă incubate de cei doi părinți timp de 20-22 zile. Schimbarea partenerilor în timpul incubației se face conform unui ritual. După eclozare, puii rămân în cuib pentru 21-28 zile, timp în care sunt îngrijiți de părinți. Sunt hrăniți până la vârsta de 50-56 zile când devin independenți.

Reducerea suprafețelor umede, tăierea sălciilor ca material pentru foc și deranjul coloniilor duc la degradarea habitatelor preferate de această specie și, ulterior, la declinul populației. În vederea reducerii impactului cauzat de degradarea habitatelor, se încurajează reducerea deranjului prin protejarea coloniilor de către vizitatori/turiști și interzicerea vânătorii. O prioritate în acest context este reconstrucția ecologică a zonelor umede din Delta Dunării și pe cursul inferior al Dunării.

– A337 Oriolus oriolus (Linnaeus, 1758) – Grangur

Grangurul este o pasăre timidă, ce cuibărește în păduri luminoase din șes, văile râurilor montane, plantații, livezi, terenuri de cultură cu copaci. Este o pasăre cântătoare cu o lungime de 21-25 cm, o greutate de 50-60 g și o anvergură a aripilor de circa 35 cm.

Masculul are un penaj galben-auriu, aripile și coada negre și o linie de culoare neagră în dreptul ochilor care îl diferențiază de femelă. Prezintă cioc roz intens și ochi negri. Femelele și juvenilii au un colorit verzui, cu aripi și coadă mai închise la culoare.

Se hrănește cu insecte, uneori și cu cireșe sau alte fructe. Își caută prada în vârful copacilor, în frunziș sau chiar pe sol.

Cuibul în formă de hamac este construit de femelă și agățat de ramuri în formă de furcă. Este format din trestie, iarbă, mușchi, bucăți de pânză, hârtie, scoarță de copac, licheni. Interiorul este căptușit cu pene, fire de lână sau păr de cal.

Femela depune 2-5 ouă pe care le incubează timp de 16-18 zile. Uneori, femela este înlocuită de mascul. După eclozare sunt îngrijiți de cei doi părinți timp de 17-18 zile după care zboară de la cuib și devin independenți. Cu toate acestea, puii mai stau alături de părinți încă 2 săptămâni.

O a doua pontă apare doar în cazul în care prima a fost distrusă.

– A214 Otus scops (Linnaeus, 1758) – Ciuș

Ciușul este un oaspete de vară în centrul și estul Europei și sedentară în partea de sud a acesteia. Populațiile de ciuș migrează în centrul Africii în perioada de iarnă. Populația este relativ stabilă numărând 210,000 – 400,000 de perechi cuibăritoare la nivelul Europei, pe când în România ea însumează aproximativ 25,000 – 40,000 de perechi cuibăritoare. Cuibărește pe tot cuprinsul României din zona litoralului până la 2000 m altitudine, preferând scorburi de copaci, găuri din clădiri sau reutilizând cuiburile din anii precedenți, și în unele cazuri ocupând cuiburile abandonate ale altor specii asemănătoare ca talie.

Ciușul este o specie de talie medie, cu o lungime a corpului de 16-20 cm, cu o avergură a aripilor de 47-54 m, având o greutate cuprinsă între 64-135 g. Culoarea penajului este gri-maroniu cu diferențe mici între partea superioară, mai închisă la culoare, decât partea inferioară puțin mai deschisă. Ca semn distinctiv specia are ochii galbeni și două moțuri pe cap. Durata de viață este cuprinsă între 12-13 ani. Principala hrană este constituită din insecte, dar se pot hrăni și cu rozătoare mici, reptile sau păsări de talie mică.

Preponderent este o specie monogamă, femela depunând 3-4 ouă, o singură dată pe an, cu o perioadă de eclozare cuprinsă între 20-31 de zile. Puii sunt capabili să părăsească cuibul după aproximativ 30 de zile, iar dup 4-5 săptămâni devin independenți. Perioada de staționare este din aprilie-mai până în septembrie-octombrie când pleacă spre locurile de iernat.

– A019 Pelecanus onocrotalus (Linnaeus, 1758) – Pelicanul comun

Pelicanul comun este o specie o specie acvatică migratoare specifică sud-estului Europei. Populațiile de pelican comun se întorc în a doua jumătate a lunii martie și sunt cantonate în Delta Dunării, unde se regăsesc cele mai mari colonii din Europa. Aici, populația atinge 4,000 de perechi, depunând 1-2 ouă în cuiburi pe pământ, formate în mici adâncituri căptușite cu plante.

Perioada de incubație este cuprinsă între 32-36 zile, ambii părinți participând la acest proces. După 9 săptămâni, puii părăsesc cuibul devenind zburători.

Pelicanul comun este o pasăre de talie mare cu o greutate cuprinsă între 8-10 kg, o lungime a corpului cuprinsă între 160-180m, și o anvergură a aripilor cuprinsă între 270-320 cm lungime. Penajul este de culoare albă, iar pe partea inferioară a aripilor, atunci când este în zbor, se distinge culoarea neagră. Până în luna iulie panajul este de un roz somon, la indivizii adulți peste 4 ani. Are un cioc lung și larg prevăzut cu o gușă galbenă, care are aspectul unui sac.

Se hrănește cu pește pe care-l pescuiește scufundându-se în ape puțin adânci cuprinse între 1.5-2.5 m. Trăiesc în colonii, în care își cresc și puii, dar se și hrănesc.

Pelicanul comun este specie emblematică pentru Delta Dunării și pentru România.

– A017 Phalacrocorax carbo (Linnaeus, 1758) – Cormoranul mare

Cormoranul mare este o specie sedentară în România, fiind o specie întâlnită pe toate continentele contanotă în zonele umede. În Europa, populațiile au tendință de creștere estimându-se la până la 310,000 de perechi. În România, populația are aceeași tendință populațională numărând 18,000-20,000 de perechi cuibăritoare localizate în special pe cursul inferior al Dunării și în Delta Dunării. De asemenea se întâlnesc și în zonele umede din estul și sudul României.

Este o specie ihtiofagă care cuibărește în sălcii sau plopi albi/negri de pe marginea lacurilor/râurilor.Trăiesc în colonii lângă întinderi mari de apă. Hrana și-o procură prin scufundare fiind ajutat de forma corpului, care este alungită. Corpul are o lungime cuprinsă între 84-90 cm, cu o avergură a aripilor de 130-160 cm. Greutatea unui individ adult este cuprinsă între 2,6-3,7 kg.

Penajul cormoranului mare este negru, cu un cioc ascuțit de culoare galbenă, iar la baza acestuia are o pată albă care se întinde spre obraz. De asemenea  ochii sunt galbeni cu pupila de culoare neagră.

Coloniile de cormoran mare își confecționează cuiburile din crenguțe uscate, pene și excremente în care depun 3-5 ouă în perioada aprilie-mai. Incubație este de 28-31 zile, apoi puii sunt îngrijiți de părinți timp de 45-55 zile. În intervalul cuprins între 105-145 de zile de eclozare, puii devin independenți. De obicei cormoranii mari depun o singură pontă pe an, a doua fiind în cazuri excepționale. Perioada de viață în sălbăticie poate atinge 22 de ani.

– A393 Phalacrocorax pygmeus (Pallas, 1773) – Cormoran mic

Cormoranul mic este o specie prezentă în sud-estul continentului european, în lungul Dunării și pe lacurile și râurile interioare. În Europa, este cea mai mică specie din familia cormoranilor. Prezintă un penaj negru lucios, o lungime a corpului de 45-55 cm și o anvergură a aripilor de 75-90 cm. Este o specie acvatică cu coada lungă și ciocul scurt.

Cormoranii mici își petrec sezonul rece în sudul ariei de cuibărit din sudul Europei, efective mari fiind localizate în Grecia, Azerbaijan și Bulgaria. Sunt scufundători excelenți și trăiesc în cârduri, pescuind împreună cu pelicanii. Se hrănesc în special cu pește, dar și cu nevertebrate acvatice, scufunzându-se până la câțiva metri adâncime timp de cel mult 1 minut. În caz de pericol, cormoranii regurgitează hrana înghițită.

Populația europeană de cormoran mic este formată din cel mult 39,000 de perechi, anumite efective înregistrând creșteri. În România, cele mai mari colonii apar în Rezervația Biosferei Delta Dunării și pe culoarul inferior al Dunării.

Revin din cartierele de iernare în martie-aprilie, în coloniile vechi unde repară cuiburile existente sau construiesc unele noi. Cuiburile sunt construite din crengi căptușite cu vegetație. Femela depune 4-6 ouă în mai-iunie incubate de ambii părinți timp de 27-30 zile. După eclozare, puii sunt orbi, golași și neputincioși și rămân o perioadă lungă de timp la cuiburi. Aceștia sunt îngrijiți de ambii părinți și formează penaj complet la vârsta de circa 42 zile, rămănând în colonie până la vârsta de 8-10 săptămâni. În perioada în care rămân în colonie, sunt hrăniți de părinți.

Principalele amenințări ale speciei sunt pierderea și degradarea zonelor umede prin fragmentarea și pierderea zonelor de cuibărit și hrănire, poluarea apelor interioare, braconaj și înecarea păsărilor în plasele de pescuit.

– A273 Phoenicurus ochruros (S.G. Gmelin, 1774) – Codroș de munte

Codroșul de munte este o specie ce cuibărește în aproape toată Europa. Populațiile nord-estice migrează spre zone cu o climă mai blândă din sud-estul Europei și nordul Africii. Este o pasăre de munte, însă este întâlnită adesea și în zona dealurilor cu puțină vegetație. Este o specie sociabilă, adaptată la traiul în zona urbană, cuibărind pe clădiri înalte sau cariere de piatră.

Masculii prezintă un penaj negru-gri pe părțile superioare, piept negru, tartița și coada fiind portocalii. Femela este gri-maronie, iar tartița și coada acesteia sunt portocalii. Un individ matur prezintă o lungime a corpului de 14-16 cm, o greutate de 12-20 g și o anvergură a aripilor de 23-25 cm.

Hrana codroșului de munte constă în nevertebrate, toamna hrănindu-se și cu fructe de arbuști și semințe. Se hrănește pe sol și sapă cu ciocul.

Populația europeană cuibăritoare este mare, formată din 4,000,000-8,800,000 perechi, fiind stabilă.

Masculul cântă de pe o poziție înaltă pentru a-și apăra teritoriul de împerechere primăvara, apoi dansează pentru a atrage o femelă la locul de cuibărit. Femela construiește cuibul din iarbă, mușchi și frunze într-o gaură de stâncă. Aici va depune 4-6 ouă pe care le va incuba singură timp de circa 2 săptămâni. După eclozare, puii sunt îngrijiți de ambii părinți, iar la vârsta de 12-20 zile puii vor părăsi cuibul. Perechile pot avea până la 3 serii de pui într-u nsezon de cuibărire.

Principalele amenințări cu care se confruntă specia sunt pierderea locurilor de cuibărit datorită dezvoltării urbane. Măsurile de conservare ar trebui îndreptate spre îmbunătățirea stării de conservare a habitatelor preferate de această specie, cât și locurilor în care aceasta se hrănește.

– A234 Picus canus (Gmelin, 1788) – Ghionoaie sură

Ghionoaia sură este o speciei prezentă în cea mai mare parte a Europei, fiind caracteristică zonelor împădurite cu foioase și de amestec aflate la altitudini de cel mult 600 m și pădurilor localizate în apropierea râurilor și lacurilor. Adulții au o înfățișare asemănătoare, masculul având ca semn distinctiv o pată roșie pe frunte. Prezintă un penaj verde-măsliniu, cap gri-verde deschis, o lungime a corpului de 27-30 cm, greutate de 110-140 g și o anvergură a aripilor de 38-40 cm.

Se hrănește cu furnici și larvele acestora, dar și cu alte insecte pe care le găsește sub scoarța copacilor sau pe sol.

Populația europeană este relativ mare, formată din 180,000-320,000 de perechi. În perioada 1970-1990, populația europeană de ghionoaie sură a înregistrat un declin ce încă nu a fost recuperat. În prezent, specia este stabilă, în anumite zone ale continentului înregistrând creșteri ușoare în rândul efectivelor.

Este o specie sedentară ce cuibărește în scorburi cu un diametru mediu de 5-7 cm. Este o specie timidă și ascunsă în cea mai mare parte a anului, dar în sezonul de împerechere devine foarte activă. Teritoriul de cuibărit este de 50-100 ha și este mai mic decât cel folosit iarna pentru hrănire. Zonele mai extinse ale teritoriului sunt revendicate doar prin cântec și baterea darabanei, fără a fi apărate activ. Ciocăniturile (20-40 bătăi) sunt bruște și durează 1-2 secunde, baterea darabanei fiind o formă de comunicare prin care își anunță prezența și își revendică teritoriul.

În ritualul nupțial, masculul hrănește femela.Ambii parteneri participă la realizarea excavației ce va fi folosită la cuibărit. Marea majoritate a perechilor folosesc o nouă cavitate de cuibărit anual, fiind localizată în apropierea celei folosite anul anterior. Femela depune 5-7 ouă în perioada aprilie-mai, incubate de cei doi parteneri timp de 15-17 zile. După eclozare, puii sunt îngrijiție de cei doi părinți și devin zburători la vârsta de 24-28 zile.

Principalele amenințări cu care se confruntă ghionoaia sură sunt degradarea habitatelor specifice și reducerea locurilor de cuibărit prin eliminarea lemnului mort pe picior și a arborilor scorburoși din păduri. Se recomandă desfășurarea unui management prietenos al pădurilor, ținându-se cont de speciile caracteristice acestora și de cerințele necesare supraviețuirii.

– A034 Platalea leucorodia (Linnaeus, 1758) – Lopătar

Lopătarul este o specie prezentă în special în sudul și estul Europei, fiind caracteristică bălților și lacurilor puțin adânci cu stufărișuri și pâlcuri de copaci. Penajul este alb, partea posterioară a capului prezentând un smoc mare de pene subțiri. Spre deosebire de egrete, are un cioc turtit pe toată lungimea sa, lățit la vârf. Adulții au o înfățișare similară.

Un individ matur prezintă o lungime a corpului de 80-93 cm, o greutate de circa 1,500 g și o anvergură a aripilor de 120-135 cm.

Hrana preferată de lopătar este reprezentată de insecte acvatice și larvele acestora, moluște, broaște și pești. Se hrănește în zone cu apă mică plimbându-și ciocul întredeschis dintr-o parte în alta, astfel culegând și filtrând hrana.

Populația europeană a speciei este relativ mică, formată din 8,900-15,000 de perechi, și stabilă. Declinul efectivelor de lopătar localizate în Rusia sunt comensate cu creșterile manifestate pe restul teritoriilor europene.

Iernează în Africa de unde revine la mijlocul lunii aprilie. Cuibărește în colonii alături de stârci și cormorani. Cuibul este construit de ambii parteneri din crenguțe și stuf, masculul fiind cel care începe primul construcția. Acesta este amplasat în sălcii sau stufăriș. Femela depune 3-4 ouă în perioada mai-iunie, incubate de cei doi părinți timp de 20-22 zile. După eclozare, puii sunt îngrijiți de cei doi părinți timp de 50-58 zile când devin independenți.

Principalele activități antropice ce duc la declinul speciei sunt desecarea zonelor umede, tăierea sălciilor și reducerea suprafețelor acoperite cu stuf, deranjul coloniilor de către vizitatori, braconajul și deplasarea pe apă a bărcilor cu viteze foarte mari. Măsurile de conservare cu efecte pozitive imediate asupra efectivelor de lopătar sunt cele de reducere a deranjului coloniilor, informarea populației locale cu privire la efectele în lanț pe care tăierea sălciilor și arderea stufului le au asupra speciei, reducerea vitezelor de deplasare a mijloacelor de transport pe apă, mai ales în zonele de hrănire ale speciei, cât și interzicerea vănătorii.

– A032 Plegadis falcinellus (Linnaeus, 1766) – Țigănuș

Țigănușul este o specie prezentă în sudul și sud-estul Europei, caracteristică pășunilor umede și stufărișurilor ce au pâlcuri de sălcii. Dulții sunt foarte asemănători și prezintă un penaj general brun ruginiu cu reflexe verzui metalice și un cioc în formă de seceră. Zboară printr-o succesiune de bătăi rapide din aripi.

Un individ matur are o lungime a corpului de 55-65 cm, o greutate de 480-580 g și o anvergură a aripilor de 88-105 cm.

Hrana preferată de țigănuș este reprezentată de lipitori, insecte acvatice, mormoloci și pești mici.

Populația europeană estimată este de 16,000-22,000 de perechi, având o tendință generală de scădere datorită declinului accentuat înregistrat în sud-estul continentului european. Cele mai stabile populații ale speciei sunt localizate în Rusia și Azerbaijan.

Iernează în Africa de unde revine la jumătatea lunii aprilie pentru cuibărit. Cuibărește în colonii alături de stârci și cormorani. Cuibul este construit de cei doi parteneri din crenguțe și stuf în sălcii sau în stufăriș. Femela depune 3-4 ouă incubate de cei doi părinți timp de circa 21 zile. După eclozare, puii sunt hrăniți timp de 48-50 zile când devin independenți.

Principalele pericole cu efecte negative asupra efectivelor de țigănuș sunt desecarea și reducerea suprafețelor de zone umede, tăierea sălciilor, incendierea stufului, braconajul și deranjul coloniilor prin desfășurarea de activități turistice. În acest sens, măsurile de conservare ar trebui îndreptate spre reducerea deranjului coloniilor de păsări, informarea populației locale cu privire la efectele dramatice asupra păsărilor determinate de tăierea sălciilor, impunerea prin proceduri legale a reducerii vitezei bărcilor în zonele de hrănire ale speciei și interzicerea vânătorii.

– A005 Podiceps cristatus (Linnaeus, 1758) – Corcodel mare

Corcodelul mare este o specie parțial migratoare pe teritoriile continentelor Europa și Asia. Este o specie ce manifestă preferințe față de habitatele umede – lacurile naturale și artificiale, râurile cu ape ușor curgătoare, lagune și golfuri cu deschidere de ape mari. Pentru cuibărit, preferă apele interioare cu suprafață și adâncime mici precum iazuri din cadrul amenajărilor piscicole sau bălțile.

În sezonul cald, masculul este maro-cenușiu pe spate, are gâtul alb, pe cap prezentând două gulere ruginii cu negru la nivelul obrajilor și două moțuri negre pe partea superioară. Femela are acelașii penaj ca masculul pe timpul verii, dar, în sezonul rece, cele două gulere și moțuri dispar, penajul devenind cenușiu pe spate și pe partea dorsală a gâtului.

Hrana preferată de corcodelul mare este variată, formată din pești de dimensiuni medii, insecte, crustacei, moluște, amfibieni și larve de nevertebrate. Corcodeii se hrănesc prin scufundare.

Un individ matur prezintă o lungime a corpului de 45-60 cm, o greutate de 800-1,500 g și o anvergură a aripilor de 59-74 cm.

Populația europeană este mare, formată din 300,000-450,000 de perechi, tendința generală fiind de scădere datorită declinului accentuat suferit de efective din diferite țărieuropene. În țara noastră, populația cuibăritoare este formată din 20,000-30,000 de perechi.

Perioada de cuibărire poate începe încă din perioada ianuarie-februarie, dar cei mai mulți încep în perioada martie-aprilie.

Ritualul nupțial este remarcabil, cei doi parteneri ce vor forma perechea învârtindu-se piept la piept, scuturându-și puternic capul și bătând din aripi. Cei doi parteneri participă la amenajarea, îngrijirea și protecția cuibului construit pe insulițe mici de pământ, în iazuri sau lacuri. Femela depune 3-8 ouă ce vor fi incubate timp de circa o lună. Până la vârsta de 11-16 zile când devin independenți, puii sunt îngrijiți de părinți.

Cuibul este părăsit odată cu eclozarea ultimului pui, aceștia fiind capabili de deplasare chiar din prima zi de viață.

Cele mai mari amenințări la adresa speciei sunt degradarea zonelor umede prin arderea și tăierea stufului, braconajul sau introducerea de specii de pești exotici. Principala măsură în vederea conservării speciei este cea de reconstrucție ecologică în toată lunca inferioară a Dunării.

– A120 Porzana parva (Scopoli, 1769) – Cresteț cenușiu

Crestețul cenușiu este o specie tsritorială și monogamă, prezentă pe cea mai mare parte a continentului european. Este caracteristică zonelor umede cu multă vegetație, în special stuf. Este o specie retrasă, greu de observat, fiind activă seara și noaptea.

Lungimea corpului unui individ adult este de 17-20 cm, iar anvergura aripilor de 34-40 cm. Prezintă dimorfism sexual: masculul are corpul albastru-gri, iar femela gri-alburiu. Se hrănește cu insecte, larve, moluște și semințe ale plantelor acvatice.

Populația europeană este relativ mică, formată din 61,000-140,000 de perechi, cu o tendință generală de scădere. Cele mai mari efective sunt localizate în Ucraina, Austria și Rusia.

Crestețul cenușiu iernează în Africa și Peninsula Arabiei. Sosește din cartierele de iernare la sfârșitul lunii martie-începutul lunii aprilie. Cuibul este construit de ambii parteneri din frunze de stuf și fire de plante, în locuri greu accesibile, având formă de sferă. În serile de primăvară, se aud chemările repezite ale masculului. Femela depune 7-9 ouă, în aprilie-mai, pe care le incubează timp de 19-21 zile alături de mascul. La eclozare, puii ies din ou cu un puf negru și lung, iar copcul lor este alb-gălbui. Puii își urmează părinții care le asigură hrana, devenind zburători la vârsta de circa o lună.

Principalele pericole ce afectează specia sunt distrugerea și degradarea zonelor umede.

– A132 Recurvirostra avosetta (Linnaeus, 1758) – Ciocîntors

Ciocîntorsul este o specie prezentă pe cea mai mare parte a continentului european, fiind caracteristică zonelor de țărmuri ale limanurilor și coastelor marine, cu apă salmastră și sărată. Este o specie sociabilă ce umblă în stoluri și cuibărește în colonii. Sincronizarea indivizilor în stol este impresionantă, aceștia executând manevre rapide simultan. Sunt gălăgioase și combative, reușind astfel să alunge posibilii prădători din apropierea coloniei.

Un individ matur prezintă o lungime a corpului de 42-46 cm, o greutate de 310-410 g și o anvergură a aripilor de 67-77 cm.  Adulții sunt foarte asemănători, ciocul masculului fiind mai lung și mai puțin curbat în sus. Penajul este o combinație de alb și negru.

Hrana este obținută prin cosire cu ciocul, prinzând astfel insecte, moluște, crustacei, viermi sau diferite fragmente vegetale de la suprafața apei.

Populația europeană este relativ mică, formată din 38,000-57,000 de perechi, și este stabilă. Cele mai mari efective cuibăritoare sun tlocalizate în Olanda, Germania și Spania, iar țările cu cele mai mari efective pe perioada de iernare sunt Franța, Portugalia și Spania.

Iernează în sudul Europei și Africa de unde revin în luna aprilie. Ritualul nupțial este un dans între parteneri cu aplecări, atingeri și urmăriri.

Cuibul este o construcție sumară, o adâncitură în nisip a cărei pereți sunt căptușiți cu resturi vegetale și scoici. Femela depune 3-4 ouă până în a doua jumătate a lunii mai. Cei doi parteneri asigură incubarea ouălor timp de 21-25 zile. La scurt timp de la eclozare, puii părăsesc cuibul și rămân ascunși în vegetație, în așteptarea părinților și a hranei. La vârsta de 38-42 zile, puii devin zburători.

Principalele pericole ce afectează specia sunt degradarea și distrugerea habitatelor, deranjul produs de activitatea turistică și urbanizarea. Prioritare în procesul de conservare a acestei specii sunt păstrarea habitatelor specifice necesare speciei, cât și reducerea deranjului în zonele de cuibărit.

– A336 Remiz pendulinus (Linnaeus, 1758) – Boicuș

Boicușul este o specie ce cuibărește în zone distincte din centrul și sudul continentului european. Este o specie întâlnită în jurul stufărișurilor de lângă lacuri, râuri, estuare și mlaștini. Populația din nordul extrem uropean migrează în sezonul rece în sudul continentului, în țările mediteraneene. Migrația de toamnă începe în august-septembrie, iar păsările revin pentru cuibărire în aprilie-mai.

Un individ matur prezintă o lungime a corpului de 10-12 cm, o greitate medie de 10 g și o anvergură a aripilor de 16-18 cm. Adulții au penajul general castaniu, capul gri-maroniu și o mască oculară neagră. Coada și aripile sunt maronii-gri, gâtul gri-albicios, iar abdomenul galben închis. Masculul și femela seamănă foarte bine, masca femelei fiind mai lipsită de culoare. Prezintă cioc ascuțit și coada crestată și se hrănește în principal cu insecte și păianjeni, uneori cu nectar, fructe și semințe. Se hrănesc în timpl zilei, cu ajutorul ciocului lung pentru a căuta insecte în crăpăturile de pe copaci

Populația europeană cuibăritoare este formată din 210,000-420,000 de perechi, fiind stabilă.

În ritualul nupțial, masculii construiesc un cuib în formă de pară din fibre vegetale, lână și pânză de păianjen. Acesta este suspendat de o creangă sau în stuf, deseori deasupra apei. După construire, masculii cântă pentru a-și atrage femela care își va alege partenerul în funcție de calitatea cuibului construit de acesta.

Femela depune 5-9 ouă pe care le incubează timp de aproximativ 2 săptămâni. Puii părăsesc cuibul după 18-24 zile de la eclozare. După depunerea ouălor, unul dintre parteneri abandonează cuibul lăsându-i celuilalt toate îndatoririle parentale.

În prezent, boicușul beneficiază de practici eficientede management a stufărișului.

– A249 Riparia riparia (Linnaeus, 1758) – Lăstun de mal

Riparia riparia este un vizitator de vară în aproape toată Europa, sezonul rece petrecându-l în Africa de est și sud. Poate fi observat în mai multe tipuri de habitat, inclusiv în apropierea fermelor, pe pășuni și mlaștini, în apropierea râurilor și lacurilor.

Are o siluetă zveltă, aripi lungi și coada puțin bifurcată. Partea inferioară a aripilor este neagră, gâtul și abdomenul albe, o dungă închisă pe piept și părțile superioare maronii. Un individ adult prezintă o lungime a corpului de 12-14 cm, o greutate de circa 14 g și o anvergură a aripilor de 25-30 cm.

Este o specie diurnă ce vânează deasupra apelor, deseori stând pe ramuri sau sârme pentru a-și urmări prada. Se hrănește cu insecte zburătoare.

Populația cuibăritoare europeană este mare, formată din 5,400,000-9,500,000 de perechi, fiind stabilă.

Lăstunii de mal cuibăresc în colonii masive. În general, perechile odată formate durează toată viața, deși există și cazuri de infidelitate. Masculii sapă o groapă mică în pereții malurilor nisipoase, cântând și zburând în fața acesteia pentru a atrage femelele. În cavitatea făcută de mascul, cuibul este căptușit cu iarbă și pene. În luna mai femela depune 2-7 ouă incubate de cei doi parteneri timp de 12-16 zile. La vârsta de 18-22 zile, puii părăsesc cuibul, dar rămân dependenți de părinți pentru încă o săptămână, seara revenind la cuib. Perechile de lăstuni de mal au câte două serii de pui într-un sezon de cuibărire.

Declinul populației se datorează, în principal, activităților umane de management al albiilor de râu ce duc la distrugerea cuiburilor acestei specii, alături de creșterea cantităților de pesticide utilizate în agricultură ce duc la reducerea resurselor de hrană.

– A275 Saxicola rubetra (Linnaeus, 1758) – Mărăcinar mare

Mărăcinarul mare este un vizitator de vară pe continentul european, iernând în Sahara sub-africană, cât și în Africa de nord-vest. Poate fi întâlnit în zone deschise, cu puncte de unde se poate vedea întinderea, așa cum sunt vegetația joasă sau gardurile. Preferă pajiștile, miriștile și plntațiile tinere de conifere.

Un individ adult prezintă o lungime a corpului de 12-14 cm, o greutate de circa 17 g și o anvergură a aripilor de 21-24 cm. Masculii au părțile superioare maroniu pătate, piept ocru maroniu și o dungă albă și proeminentă deasupra ochiului, pe când femelele au un penaj mai puțin deschis la culoare.

Hrana preferată de această specie este reprezentată de insecte și râme, ocazional fructe și semințe.

Primele păsări ajung în Africa în septembrie și revin în Europa în februarie-martie. Masculii sunt primii care revin la locurile de cuibărit și, adesea, exact la același loc. Perechile sun tmoogame, legătura dintre parteneri putând dura toată viața. Masculii care ajung mai devreme la locurile de cuibărit pot avea și două sau trei partenere, însă doar după ce prima parteneră a început clocitul.

Cuibul este construit într-o mică depresiune pe sol, având formă de cupă și fiind de obicei ascuns în iarbă deasă. Femela depune 3-7 ouă pe care le inubează timp de 12-14 zile. După eclozare, puii sunt hrăniți de ambii părinți până la vârsta de 12-13 zile când părăsesc cuibul și încă alte 2 săptămâni de la plecarea din cuib.

Mărăcinarul mare depinde de câmpurile cultivate cu intensitate mică, unde cositul se face o dată sau de două ori pe an. Intensificarea agriculturii și a exploatări câmpurilor a dus la dclinul efectivelor acestei specii.

– A195 Sterna albifrons (Pallas, 1764) – Chiră mică

Chira mică este o specie prezentă pe cea mai mare parte a continentului european, fiind caracteristică zonelor umede costiere, dar și lacurilor interioare cu apă dulce localizate în apropierea mării.

Un individ adult prezintă o lungime a corpului de 20-28 cm, o greutate de 45-60 g și o anvergură a aripilor de 45-55 cm. Dintre speciile de chire, aceasta este cea mai mică, acest lucru fiind sugerat și de numele său.

Adulții au un aspect similar: penaj gri, frunte albă, cioc galben cu vârful negru și picioare galbene.

Hrana preferată de chira mică este reprezentată de pești, insecte și larvele lor, melci și scoici. Pentru a-și procura hrana, plonjează după detectarea prăzii de la 3-10 m înălțime. Înainte de a plonja, planează pe loc, fluturându-și aripile în urmărirea prăzii.

Populația europeană este mică, formată din 35,000-55,000 de perechi, și are o tendință generală de scădere. Cele mai mari efective sunt localizate în Rusia, Italia și Franța.

Iernează în Africa și Peninsula Arabiei și revine din cartierele de iernare în a doua jumătate a lunii aprilie. Ritualul nupțial este inițiat de mascul care îi aduce pește femelei.

Chira mică cuibărește în colonii sau solitar. Cuibul este reprezentat de o mică scobitură în sol sau nisip în care sunt depuse 2-3 ouă în a doua jumătate a lunii mai-prima jumătate a lunii iunie. Incubația acestora durează 17-22 zile și este asigurată de ambii parteneri. După eclozare, puii părăsesc cuibul și sunt îngrijiți de cei doi părinți, devenind zburători la vârsta de 19-20 zile.

Printre principalele cauze ale scăderii efectivelor speciei se numără reducerea considerabilă a suprafețelor de cuibărit prin activități antropice ce determină deranjul indivizilor, cât și inundarea cuiburilor. În vederea reducerii impactului negativ pe care acestea le au, sunt necesare reducerea deranjului produs de activitățile umane și construirea de platforme artificiale pentru a fi astfel asigurate locuri sigure pentru cuibărit.

– A193 Sterna hirundo (Linnaeus, 1758) – Chiră de baltă

Chira de baltă este o specie prezentă pe cea mai mare parte a continentului european, fiind caracteristică zonelor umede costiere, cât și locurilor interioare cu apă dulce. Prezintă o lungime a corpului de 30-37 cm, o greutate de 110-145 g și o anvergură a aripilor de 75-80 cm. Penajul este gri, partea superioară a capului neagră, picioarele roșii, iar ciocul este roșu aprins cu vârful negru.

Se hrănește cu pești mici, insecte și melci. După ce își identifică prada, plonjează de la o înălțime de 1-6 m până la o adâncime de 50 cm. Planează pe loc, fluturându-și aripile pentru a urmări prada. În căutarea prăzii, se îndepărtează de colonie la o distanță de cel mult 10 km.

Populația europeană este mare, formată din 270,000-570,000 de perechi, fiind stabilă. Cele mai mari efective sunt localizate pe teritoriile Rusiei, Finlandei și Ucrainei.

Iernează în Africa și revine din cartierele de iernare în a doua jumătate a lunii aprilie. Masculul este cel ce alege teritoriul de cuibărit și așteaptă femela cu care a format pereche anul trecut. În cazul în care aceasta întârzie mai mult de 5 zile, este posibil ca masculul să își caute o altă femelă. De obicei, perechea revine pe același teritoriul de cuibărit în care a stat în anii trecuți.

În ritualul nupțial, partenerii se înalță în zbor în cercuri, până la o înălțime de 200 m, după care coboară împreună deplasându-se în zig-zag. Pe sol, masculul îi oferă pește femelei.

Chira de baltă cuibărește în colonii, distanța dintre cuiburi fiind de 0,5-3,5 m.

Odată formată prechea, cei doi parteneri realizează câteva adâncituri în sol, urmând ca în una dintre acestea femela să depună 3 ouă ce vor fi incubate de ambii părinți. După eclozare, puii părăsesc cuibul și sunt îngrijiți de cei doi părinți. Devin zburători la vârsta de circa o lună și ating maturitatea sexuală la vârsta de 3 ani.

Principalele pericole ce afectează specia sunt pierderea locurilor de cuibărit prin urbanizarea teritoriilor caracteristice speciei, cât și inundarea cuiburilor.

– A351 Sturnus vulgaris (Linnaeus, 1758) – Graur

Graurul este o pasăre migratoare, printre primele specii care revin din cartierele de iernare și printre ultimele care pleacă spre acestea. Este o specie cu largă răspândire la nivelul continentului european, este întâlnită în Asia și nordul Africii. În nordul Europei, graurul este o pasăre trecătoare, însă în zonele cu ierni blânde este sedentar sau călător. Marea majoritate a locurilor de iernat sunt localizate în zona mediteraneană.

În timpul sezonului cald, masculul are penajul negru cu nuanțe verde-purpurii. După năpârlire, penele au vârfurile cafenii, cu excepția celor de pe piept care au vârfurile albe astfel încât pare punctată.

Preferă pădurile mari, însă s-au obișnuit să conviețuiască cu omul. Cu toate că este categorisită ca fiind o pasăre ce produce pagube în livezi sau vii, trebuie reținut faptul că este o specie cu o importanță deosebită în reducerea impactului provocat de anumite specii de insecte asupra culturilor.

După revenirea din cartierele de iernare, își fac cuiburile în scorburi, pe lângă case sau în crăpăturile zidurilor din paie, iarbă și pene mici.

Femela depune 4-6 ouă lucioase, lunguiețe, de culoare albastru deschis ce vor fi incubate timp de circa 2 săptămâni. În momentul în care puii devin independenți, se grupează alături de alți pui în cârduri mai mari, apoi se împart în grupuri mai mici și încep să își caute hrană. Spre seară, se reunesc pentru a căuta împreună locuința de noapte în trestii sau în stufărișul din apropierea apelor.

– A311 Sylvia atricapilla (Linnaeus, 1758) – Silvie cu cap negru

Silvia cu cap negru, specie cuibăritoare pe tot cuprinsul continentului european, este întâlnită în habitate forestiere cu arbori înalți, utilizați pentru căutarea hranei, și strat arbustiv pentru cuibărit. Uneori, această silvie poate fi observată și în parcuri și grădini cu arbori și arbuști. Efectivele din nordul și estul Europei își petrec sezonul rece în sudul Europei și Africa subsahariană.

Populația cuibăritoare europeană este formată din 25,000,000-49,000,000 de perechi dintre care 650,000-900,000 fiind localizate pe teritoriul României.

Prezintă o lungime a corpului de 13-15 cm, o greutate de circa 21 g și o anvergură a aripilor de 15-17 cm. Masculul prezintă un capișon negru, partea superioară gri, iar cea inferioară pală, iar femela un capișon cărămiziu, partea superioară maronie și cea inferioară bej. Ambele sexe prezintă o coadă lungă cu capul cozii pătrățos.

În perioada de cuibărire, se hrănește cu insecte și nevertebrate, iar în timpul sezonului rece cu fructe. Se hrănește la înălțimi medii și mari în timpul zilei, capturând insecte sau culegând fructe de pădure din arbori și arbuști.

Migrația de toamnă începe în luna august, majoritatea indivizilor revenind pe teritoriile de cuibărit în aprilie-mai. Masculul este cel care alege teritoriul de cuibărit pe care îl apără de intruși. Pe acesta, masculul va construi câteva cuiburi în formă de cupă dintre care femela va alege unul. Există posibilitatea ca femela să nu aleagă nici un cuib din cele realizate și să construiască unul nou împreună. Cuibul este căptușit cu iarbă și păr.

În luna aprilie, femela depune 2-7 ouă ce vor fi incubate de ambii parteneri timp de 10-16 zile. Puii sunt îngrijiți de ambii părinți până la vârsta de 10-15 zile când părăsesc cuibul, dar rămân dependenți de părinți alte 2-3 săptămâni.

Silvia cu cap negru este considerată o delicatesă în unele țări mediteraneene, fiind astfel ucisă și capturată ilegal. Acest lucru a dus în timp la declinul anumitor efective ale acestei specii pentru care se consideră a fi necesară o revenire asupra legislației. Cu toate acestea, există anumite zone reîmpădurite și zone urbane la nivel european unde specia s-a adaptat bine la hrănirea din hrănitorile artificiale, trăind astfel în siguranță.

– A310 Sylvia borin (Bodaert, 1783) – Silvie de zăvoi

Silvia de zăvoi este o specie oaspete de vară, fiind răspândită în tot cuprinsul Europei. Ienează în Africa centrală și Africa de sud. Cartierele de cuibări sunt părăsite în lunile iulie-septembrie, dar revine la acestea în luna mai a anului următor.

Este o specie caracteristică pădurilor de foioase și pădurilor de ametec cu vegetație densă la sol pentru cuibărit. Ocazional, această specie poate cuibări și în parcuri, grădini sau terenuri agricole. Nu prezintă trăsături distincte. Are aripi lungi, cioc scurt și un aspect general îndesat. Partea superioară este maronie, partea inferioară gri-măslinie și albă, iar ciocul este gri.

Un individ preintă o lungime a corpului de 12-15 cm, o greutate de 19 g și o anvergură a aripilor de 20-22 cm.

Hrana constă din nevertebrate în sezonul cald și fructe de pădure în sezonul rece. Se hrănește în timpul zilei, căutând nevertebrate în vegetația de pe sol sau planând și prinzând insecte din zbor.

Populația europeană cuibăritoare este formată din 17,000,000-31,000,000 de perechi, marea majoritate a efectivelor prezentând o tendință de creștere.

După revenirea la teritoriile de cuibărit, masculul construiește mai multe cuiburi diferite. După ce femela alege unul dintre ele, cei doi parteneri termină de construit cuibul ales. Cuibul prezintă formă de cupă și este amplasat aproape de sol, de obicei în vegetație joasă, și este construit din iarbă uscată. Femela depune 3-6 ouă incubate de ambii părinți timp de circa 12 zile. După eclozare, puii sunt hrăniți de ambii părinți. Aceștia dezvoltă penaj la vârsta de 9-12 zile.

Conservarea speciei poate fi asigurată doar printr-un management forestier ce ține cont de necesitățile acesteia. Habitatul preferat pe timpul perioadei de cuibărit este cel de pădure deschisă, astfel că lăstăritul și tăierea tufișurilor, combinate cu perioade non-intervenție, vor duce la asigurarea pe termen lung a acestuia.

– A309 Sylvia communis (Latham, 1787) – Silvie de câmp

Silvia de câmp este un oaspete de vară pe tot cuprinsul Europei, iernând în Africa subsahariană. Își începe migrația de pe teritoriile de cuibărit în a doua jumătate a lunii iulie. Cartierele de iernare sunt părăsite în luna martie, astfel revenind pentru cuibărire.

Este o specie cu preferințe față de zonele cu tufărișuri joase și arbuști, evitând pădurile foarte ese cu arbori înalți. De asemenea, preferă păduri cu frunze căzătoare în loc de cele de conifere.

Lungimea corpului este de 13-15 cm, greutatea de circa 16 g și anvergura aripilor de 18-23 cm. Prezintă partea superioară de culoare maronie, piept bej, abdomen alb și ochi înconjurați de un inel alb. Spre deosebire de femelă care pezintă un penaj general maro și gâtul opac, masculul prezintă capul gri, gâtul fiind alb. Coada are margini albe și este lungă.

În timpul sezonului de cuibărit, silvia de câmp se hrănește cu insecte, iar în timpul sezonului rece cu fructe de pădure.

Silvia de câmp este o pasăre diurnă, fiind observată adesea cântând din locuri înalte.

Populația cuibăritoare europeană este formată din 14,000,000-25,000,000 de perechi și prezintă o tendință generală crescătoare.

Perioada de cuibărire este aprilie-iunie și variază în funcție de distribuție. Mascui stabilesc teritoriile de cuibărit în care construiesc cuiburi în formă de cupă. Cuiburile sunt alcătuite din iarbă și rădăcini și sunt amplasate în tufișuri dense și arbuști. În ritualul de împerechere, masculii efectuează zboruri de curtare însoțite de cântec pentru a atrage femelele. Ulterior, femela alege cuibul final pe care îl căptușește cu păr și lână.

Femela depune 3-6 ouă incubate de ambii parteneri pe timpul zilei și doar de femelă noaptea timp de circa 12 zile. După eclozare, puii sunt îngrijiți de ambii părinți până ce aceștia dezvoltă penaj. De regulă, această perioadă este de 10-12 zile.

O pereche poate avea și două serii de pui într-un sezon de cuibărire.

– A307 Sylvia nisoria (Bechstein, 1792) – Silvie porumbacă

Silvia porumbacă este o specie cu răspândire în Europa estică și centrală, până la înălțimi de 1600 m, caracteristică zonelor umede deschise, cu tufărișuri și arbori izolați. Dintre speciile de silvii, silvia porumbacă este cea mai mare, prezentând o lungime a corpului de 15,5-17 cm, o greutate de 22-36 g și o anvergură a aripilor de 23-27 cm. Prezintă iris galben, coadă lungă, masculul având pieptul dungat. Penajul masculului este colorat în nuanțe de gri mai închise.

Se hrănește cu insecte și fructe în toamnă. Culege insecte de pe sol, în zbor, de pe frunzele arbuștilor și din coroana copacilor.

Populația europeană este mare, formată din 460,000-1,000,000 de perechi, cele mai mari efective fiind localizate în Rusia, Ucraina și Ungaria.

Silvia porumbacă iernează în estul Africii și revine din cartierele de iernare în luna mai. În ritualul nupțial, masculii atrag femelele prin cântec și piruete aeriene. Masculul pregătește o platformă nefinisată pentru cuibărit, iar după construirea perechii femela este cea care folosește materialul pregătit de mascul pentru a construi cubul așezat adesea într-un arbust cu spini.

Femela depune între 3 și 6 ouă incubate de ambii parteneri sau doar de femelă timp de 12-13 zile. Rolul celor doi parteneri în perioada incubației depinde de mascul. De regulă, după depunerea ouălor, este posibil ca masculul să abandoneze femela și să caute un nou teritoriu pentru atragerea altor femei. Cu toate acestea, o parte dintre masculi sunt monogami și aleg să rămână alături de prima femelă.

Puii devin zburători după 10-12 zile, dar rămân alături de părinți încă trei săptămâni. Indivizii ating maturitatea sexuală după primul an, însă, în mod obișnuit, cuibăresc în al treilea an.

Degradarea habitatelor și intensificarea agriculturii prezintă principalele cauze ale declinului efectivelor acestei specii. În vederea conservării acesteia, se recomandă păstrarea habitatelor caracteristice și reducerea semnificativă a deranjului produs de activitățile antropice în zonele de cuibărit.

– A166 Tringa glareola (Linnaeus, 1758) – Fluierar de mlaștină

Fluierarul de mlaștină este specie caracteristică zonelor de tundră, cu tufișuri și pășuni umede. Este o specie prezentă în nordul Europei, monogamă, caracterizată de o lungime a corpului de 18-21 cm, o greutate de 50-65 g și o anvergură a aripilor de 50-57 cm. Indivizii adulți prezintă o înfățișare similară, penajul fiind cafeniu-maro.

Hrana constă din insecte, larve, viermi, crustacee, moluște, lipitori și chiar broaște și pești mici. Se hrănește în zone cu ape mici, în grup sau în perechi.

Populația europeană este formată din 350,000-1,200,000 de perechi, tendința generală a acesteia fiind de scădere. În România, fluierarul de mlaștină este o specie de pasaj prezentă doar primăvara (aprilie și mai) și toamna (august și septembrie). Cele mai mari efective au fost înregistrate în Finlanda, Rusia și Suedia.

Iernează în Africa de unde revin în aprilie-mai. Cuibul este adesea așezat pe pământ căptușit cu mușchi și resturi vegetale, dar uneori folosește cuiburile vechi amplasate în arbori ale altor specii. Femela depune, în luna iunie, 4 ouă incubate de ambii parteneri timp de 22-23 zile. După eclozare, puii sunt îngrijiți doar de mascul, devenind zburători la vârsta de circa 30 zile.

Cea mai mare amenințare la adresa speciei o constituie distrugerea zonelor umede, suprapuse zonelor de cuibărit sau traseului de migrație, dar și poluarea apelor cu pesticide utilizate intensiv în agricultură sau deranjul produs de diferitele activități antropice. Una dintre cele mai importante acțiuni de conservare a speciei este reconstrucția zonelor umede localizate în traseul de migrație prioritară.

– A285 Turdus philomelos (Brehm, 1831) – Sturz cântător

Sturzul cântător este o specie care cuibărește pe tot cuprinsul Europei. Este prezentă în orice habitat cu tufișuri și copaci cu zone deschise pentru hrănire.

Corpul unui adult are o lungime de 21-24 cm, o greutate de circa 83 g și o anvergură a aripilor de 33-36 cm. Prezintă spate maroniu , partea inferioară cu pete ascuțite albe, picioare roz și cioc galben. Se hrănește cu o varietate de nevertebrate, dar preferă și fructele moi și fructele de pădure toamna și iarna.

Populația europeană cuibăritoare este formată din 20,000,000-36,000,000 de perechi. Efectivele din centrul Europei sunt sedentare, iar cele din nord sunt migratoare, migrând spre sudul Europei și nordul Africii pentru iernat. Migrația de toamnă începe în august în zonele de distribuție nordică, iar marea majoritate se întorc în teritoriile de cuibărit în lunile aprilie-mai ale anului următor. În rgiunile în care aceasta este specie sedentară, sturzul cântător este teritorial și monogam, masculii cântând pe tot parcursul anului pentru a-și apăra teritoriul. În cazul populației migratoare, masculii sunt primii care revin din cartierele de iernare.

Cuibăritul începe în martie-iunie, femela construind un cuib curat din iarbă și crenguțe pe care îl cimentează cu noroi. Cuibul este construit în copaci sau vegetație deasă. Femela depune 3-5 ouă în luna aprilie incubate doar de aceasta timp de 11-16 zile. Puii sunt îngrijiți de ambii părinți, aceștia părăsind cuibul la vârsta de 12-16 zile, dar continuă să fie hrăniți de părinți pentru încă 3 săptămâni. Perechile pot avea până la 3 serii de pui anual. Un individ devine apt pentru reproducere după primul an de viață.

Cele mai accentuate declinuri populaționale sunt înregistrate în zonele arabile și au fost atribuite schimbărilor în practicile agricole ca utilizarea intensivă a pesticidelor (ce a dus la scăderea accentuată a efectivelor de nevertebrate) și îndepărtarea gardurilor vii. Toate acestea au avut drept rezultat reducerea suprafețelor propice pentru cuibărit.

– A232 Upupa epops (Linnaeus, 1758) – Pupăza

Pupăza este o specie care cuibărește frecvent pe tot cuprinsul Europei de sud. Este întâlnită în habitate deschise cu iarbă mică sau brazde pentru hrănire, precum și în zone de cuibărit aflate în apropiere precum scorburi în copaci, stânci sau pereți. Este de mărimea unui sturz de vâsc și prezintă aripi dungatecu negru și alb, corpul este roz-maroniu, creasta ascuțită și neagră și ciocul lung, subțire și încovoiat în jos. Este activă în timpul zilei, fiind observată adesea încălzindu-se la soare cu aripile larg deschise.

Corpul unui adult are o lungime de 25-29 cm, o greutate de circa 68 g și o anvergură a aripilor de 44-48 cm.

Se hrănește, prin săpare și sondarea pământului cu ciocul lung, cu insecte, reptile mici, amfibieni, semințe și fructe de pădure.

Populația europeană este formată din 890,000-1,700,000 de perechi și prezintă o tendință generală de scădere.

Ca majoritatea păsărilor europene, pupăza migrează în sud spre Africa subsahariană pe timp de iarnă, ajungând în Africa începând cu luna august. Revine pe teritoriile de cuibărit începând cu luna februarie. Sunt păsări monogame, iar perechea ține doar pe perioada unui sezon de cuibărit. În ritualul nupțial, femela este hrănită de mascul, acesta strigând pentru a-și face cunoscută proprietatea teritoriului. Perechile cuibăresc în cavități căptușite sau nu cu vegetație, perioada de cuibărire fiind ianuarie-mai. Femela depune 6-9 ouă incubate doar de femelă timp de 15-18 zile. În tot acest timp, femela este hrănită de mascul. După eclozare, puii sunt îngrijiți de ambii părinți și dezvoltă penaj la vârsta de 26-29 zile.

Principalele amenințări asupra speciei sunt reprezentate de îndepărtarea arborilor bătrâni, care duce la pierderea zonelor de cuibărit, și de utilizarea pesticidelor în zonele agricole ce afectează proviziile de hrană. Măsurile de conservare ar trebui îndreptate spre protecția habitatelor și metodelor agricole prietenoase cu mediu.